LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

03 august 2017

ÎNTUNECĂRI 4

4
De ce mi se pare că taci? Vezi?
Domnul iubirii are sfetnici ai urii. 
Domnul adevărului e slujit doar de mincinoși. 
Domnul păcii e bine apărat de războinici soldați. 
Și toți aceștia sunt unul, uitat de memorii. Domnul știe și uneori mi se pare că tace, alteori că plânge, dar numai când își îngăduie să nu fie văzut de nimeni, adică atunci când e cu desăvârșire singur. 
Pentru fiecare se află un drum. Mie mi-a fost hărăzită o rătăcire. 
Ar vrea să fugă de ei, să nu-i știe nimeni măștile înlăcrimate, dar nu mai e cu putință pe tărâmul acela, pe unde rătăcim împreună demult. Nu-mi mulțumește niciodată că nu e singur, poate nici nu îmi simte brațul conducându-i încet,  nevăzut, pașii prin care văd și aflu.
Acolo unde ajung e un fel de plutire: nu mai există noroc sau ghinion, pierderi sau câștig, victorii sau înfrângeri. Poate asta cred eu, așa cum ei, sfetnicii, slujitorii și soldații, cred în existența acestor stări de fapt. 
Uitat în indiferențe, ajung la capăt de tăcere. Zadarnice sunt urmele pe care le doream a fi punți, toate s-au prăbușit și de acolo, de sus, mă privește un ochi cenușiu, un ochi de piatră. 
Ajung nu la cer, cum credeam naiv și neștiutor în ale slujitorilor, ale sfetnicilor și ale soldaților, ci la maica Pământ. Port tăcerea ei blândă fără nicio durere, înțelegând nerostitele ei taine. Și aici, orice umbră de teamă – atât de bine învățată de la ei - că după viață totul ar putea fi întuneric se destramă: întunericul maicii e o doar o deosebită lumină. Acolo nimeni nu îmi vede apropierile din ce în ce mai dese și pare că nimeni nu înțelege cum așteptările care dilată timpul îmi dau puterea de a-l face să ajungă la mărimea unui punct.
Frumusețea se topește în jurul meu ca zăpada. Picurii ei curg printre lespezi, părând lacrimi la fel de cenușii ca ochiul de piatră, oricât îmi spun eu că nu e adevărat. Filmul e plin de culori, chiar dacă pentru rătăcirea mea devine alb-negru, cenușiu și trist; fumul imaginilor lui se poate risipi oricând într-o suflare de vânt. 
Ești dulce, îmi spune amărăciunea, gustându-mă complet și total, savurându-mă cu rare înghițituri, ca pe un desert multă vreme așteptat după ospățul indiferențelor.
Părăsit-am cuvintele. Aripile lor sunt frânte de răzbunări străine, sălbatice și dureroase, care apasă pe umerii mei. Urmele se ascund într-o cărare ocolitoare iar și iar în jurul unui centru demult uitat. Durerile sunt căutate, simțite ca și cum ar fi fost necesare, dar nu. Doar aspre ca o normalitate înșelătoare, descoperită în rătăcire. 

Părăsit sunt, ca o piatră de care nimeni nu se va mai poticni pe drum. Nu sunt sărbători pe aceste tărâmuri, nu le îngăduie ochiul acesta cenușiu, așa cum tot el, cu poruncă, nu lasă vederilor nicio stea. Odată, pe alte tărâmuri, stelele erau raze de iubire, de adevăr și pace. Sfetnicii, slujitorii și soldații le-au rezervat unui singur genunchi regesc. Lui trebuie să-i mulțumesc că îmi face favoarea de a-mi strivi grumazul. Biet rege, nici nu știi ce bucurii și ce fericire îmi dăruie rătăcirea, nu drumul. Ochiul tău cenușiu nu va putea săruta niciodată blândele palme ale pământului-mamă. Trebuie că ești foarte trist din pricina asta, pe care nu o știe nimeni mai bine ca mine. De aceea ești asupritorul culorilor și al cuvintelor și izbutești doar să fii cenușiu și fals ca un scrum fără ardere. 
Caută-ți omul și Domnul, rege. E păcat să trăiești fără să-i găsești.
2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu