LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

07 august 2017

FLORI DE TEI - Din vol. ”Marmură albă”, ed. Bibliotheca, 2012

1. Ceilalţi
     Douăsprezece mii, spuse licitatorul, este preţul de pornire pentru acest portret de femeie. Autorul este, din păcate, necunoscut. Cine oferă 12500 ?
    -12500, strigă fără prea multă convingere un glas bărbătesc, grav, de fumător de trabuc. Mâna lui dreaptă îl ţinea cu lejeritatea celor bogaţi.
     -14000, îi răspunse aproape imediat o voce de femeie nu foarte tânără, dar plină de un mister aparte. Îmbrăcămintea femeii nu le putea oferi celor din sală o imagine foarte clară a stării ei sociale. Acolo se aflau deopotrivă colecţionari dintre cei mai bogaţi, pasionaţi de artă şi spectatorii obişnuiţi şi curioşi. Freamătul foşnit al sălii pline se pierdea printre respiraţiile tuturor.
     -14500, răspunse vocea fumătorului de trabuc. 
    O uşoară emoţie se făcea simţită, poate din cauza creşterii prea mari de preţ oferit de doamna aceea.
     -15000, veni răspunsul imediat şi o tăcere de câteva clipe se aşternu asupra sălii. 
     Ochii licitatorului de la tribuna uşor înălţată priviră tabloul şi se opriră apoi pe cele două figuri care captaseră până acum atenţia sălii. Ştia că duc o luptă ascunsă de taine pe care tabloul acela aproape magic le adusese la lumină. Încercă să desluşească figura femeii, gândindu-se la o posibilă asemănare, poate era chiar ea, la altă vârstă, mai tânără şi poate mai fericită. Nu îl ajutară ochii la distanţa aceea, se vede că îmbătrânise în anii lungi ai licitaţiilor la care participase.
      Cei din sală erau încă tăcuţi şi curioşi, asistau parcă la ceva deosebit. Erau doar obişnuiţii locului aceluia, o ciudată catedrală a unei religii binecunoscute a vânzării de bunuri de artă. Bărbatul cu voce groasă şi puternică ocupa un loc în primul rând, iar doamna undeva, în spate, pe ultimele rânduri de scaune. Uneori scârţâiau scaunele roase de prea multă folosinţă, şi aceasta se întâmpla din pricină că trebuiau cu toţii să-şi întoarcă privirile de la unul către celălalt. Gestul acesta colectiv semăna cu acela al publicului unei partide de tenis de câmp, la fel de tăcut şi sincron.

     -16000, mai zise bărbatul din primul rând. Nici măcar nu întoarse privirea spre femeia care nu îl lăsa în pace. Ar fi fost prea vizibilă întoarcerea şi ştia că are în spatele lui ochii tuturor.
     -18000, spuse doamna cu fermitate şi sala avu o uşoară rumoare. Crescuse iar preţul cu prea mult.
     -18000, o dată, 18 000 de două… Dar i se părea până şi lui că îşi uitase rolul.
     -20000. Cu iritarea datorată trabucului, bărbatul nu renunţa nici el.
     -30000. Sec şi sigur. Respiraţiile se opriseră, se lungiseră parcă, atât cât să păstreze tensiunea care se făcea simţită în sală.
   -40000, iar licitatorul ridică din sprâncene gândindu-se la comisionul casei lui de licitaţii.
     -50000.
     Femeia începea să pară nerăbdătoare şi ar fi dorit să se oprească. Ştia că nu o cunoaşte nimeni acolo şi mai ştia că ofertele ei mari sunt un motiv de curiozitate pentru toţi cei de faţă. Dar bărbatul din primul rând nici măcar acum nu se întorcea să o privească. Ea ar fi vrut să îi vadă privirile, să afle de ce insista atât să aibă acel tablou pe care numai ea trebuia să-l aibă. Numai ea îi cunoştea taina. 
      Femeia ştia că fiecare detaliu al hainelor ei fusese studiat şi evaluat, că nu avea să le ofere decât chipul ei liniştit, umbrit de o paloare a cărei cauză nu o vor cunoaşte niciodată ceilalţi şi care putea fi pusă pe seama vârstei ei.
      Tăcerea se prelungi şi licitatorul dori să deschidă gura. Dar observă cum ochii tuturor se opriseră acum asupra tabloului, cu mult mai multă atenţie, iar el ştiu că asta e bine, aducea profit nu numai în bani, ci şi în faima casei de licitaţii. Tabloul devenea mai celebru astfel, iar el nu avea motive de nenulţumire. Îşi opri vocalele pe cale să se facă rostite.
      Tabloul înfăţişa un chip de femeie tânără, brunetă, cu ochi mari şi verzi în care se citea o umbră de linişte tristă. Spotul luminos al sălii sporea contrastul alcătuit de mâinile dibace ale pictorului, care aşezase de jur-împrejurul femeii un fond de un roşu sângeriu. Era aproape dureros privirii, dar se armoniza foarte ciudat cu negrul părului şi cu ochii ei verzi, luminoşi şi mari. Un frumos echilibru era adus de lumina de pe faţa femeii. Cu toţii simţiră forţa acelui chip şi pe aceea a pictorului care îl zugrăvise. Avea un mister nedesluşit, iar lipsa semnăturii şi a datei nu făceau decât să crească curiozitatea tuturor. Starea picturii era aproape perfectă, ai fi putut spune că a fost pictat doar în urmă cu puţin timp, atât de strălucitoare şi vii îi erau uleiul şi culorile.
     -60000, rupse tăcerea bărbatul, care se aşeză mai ferm pe scaun, hotărât să nu renunţe.
     -80000, veni răspunsul calm al doamnei.
     -100000, vocea de bărbat, nervoasă. Scutura scrumul trabucului pe jos cu un gest firesc. Femeia îşi simţi inima bătând şi se strădui din răsputeri să nu arate acest lucru. Ştia că se apropie de sfârşit şi nu îi era uşor să vadă cum tabloul îi putea fi luat ei, numai ei, deşi numai ei îi aparţinea.
     -200000, riscă doamna. 
     Ştia că primeşte respectul publicului, căruia începea să-i pară bogată.
     -250000, nimic în plus, adăugă bărbatul din primul rând, ferm, sub ochii uimiţi şi zâmbitori ai licitatorului.
     -300000. La auzul cifrei toată lumea înţelese că tabloul acela trebuia să fie al doamnei. Că taina lui se cerea plătită cu orice preţ, oricât de mare ar fi fost. Observară cu toţii abia acum asemănarea chipului femeii din tablou cu acela al doamnei care licita. Singura diferenţă era doar culoarea ochilor. Doamna bogată îi avea căprui-întunecat, catifelaţi.
     -300 000 o dată, de două ori… Ciocănelul de lemn scăpă din mână înainte de a lovi. Sala, străbătută de o rumoare de uşurare. Se terminase, dar numai pentru moment. Urmau alte licitaţii.
      Pe fruntea bărbatului o picătură de sudoare se scurgea încet şi el se şterse cu o batistă albă. Era un bărbat masiv, puternic, cu umeri largi şi un pic gras. Purta un costum de stofă fină şi părul lui cărunt era dat pe spate. Se mai vedeau urmele pieptenului în păr, era proaspăt bărbierit şi răspândea în jurul lui un parfum bărbătesc. Avea ceva asemănător unui taur, blând şi puternic deopotrivă. Privi tabloul, ştergându-se cu batista şi pe bărbie, apoi îşi şterse din nou fruntea pentru a nu se vedea cum îşi şterge ochii. Aruncase trabucul. Dar îi observară cu toţii ochii foarte verzi, aidoma ochilor femeii din tablou. Tabloul fu coborât de pe şevaletul pe care fusese aşezat, gata de a fi înmânat doamnei care îl câştigase cu preţul lui enorm. Trabucul bărbatului lăsase urme cenuşii de scrum gros pe covorul moale, dar nimeni nu băgă de seamă.
      Bărbatul şi femeia se priviră. Păreau a se cunoaşte şi totuşi nici unul din ei nu înţelegea cum. Tabloul avea să le aducă poate răspunsul.
     Îndrăznise, curtenitor ca un bărbat romantic trecut de tinereţe, să o invite pe doamnă la o cafenea. Trebuiau să-şi vorbească şi doamna acceptă. 
       Începu să-i spună povestea ei.

     2. Doamna Julie
     Eu mă numesc Julie. Jean avea şaisprezece ani când a început să picteze. Pe vremea aceea, eu şi soţul meu obişnuiam să mergem des pe la expoziţii, lui îi plăceau tare mult şi Parisul este o bună gazdă pentru toţi exaltaţii lumii. Mergeam nu numai la expoziţiile oficiale, ale marilor muzee, ci şi pe la acelea de pe străzile din Montmartre, unde pictorii îşi aşază pânzele în plin soare şi lumina le face parcă mai vii. Mult îi plăceau soţului meu acele culori, apoi ochii acelor tineri care credeau mai mult decât orice doar în ceea ce făceau. Acolo îl găsi pe Jean, cu plete lungi şi un pic neîngrijit. Neglijent, îmbrăcat ca vai de el, slab, încerca să vândă câteva pânze. Soţul meu i-a oferit un preţ mare pe vreo trei din ele. Asta l-a cam speriat, începuse să se bâlbâie. Dar soţul meu nu se înşela, pânzele erau cu adevărat frumoase. Râzând de timiditatea lui, soţul meu i-a lăsat o carte de vizită şi i-a spus că e binevenit oricând la noi. Și Jean a venit, peste puţin timp, când venise toamna şi se temea poate de colţii gerului iernii. Era la fel de timid, dar îmbrăcat mai îngrijit şi mirosind a săpun, cu trusa lui de pictură sub braţ. Soţul meu l-a recunoscut şi l-a primit, rugându-mă pe mine să mă ocup de el, aşa cum vorbisem.
     Avea mare nevoie de încurajare şi îngrijire. Nu avea pe nimeni. La început l-am găzduit în casă, dar am văzut că asta nu îi prea plăcea. Se plimba mult prin grădina noastră mare, printre copacii bătrâni. Cu braţele lungi şi subţiri strânse la piept, zgribulit sub brumele toamnei din ce în ce mai reci. După câteva zile, într-o zi când soţul meu tocmai îi dăruise toate cele necesare picturii, el ne-a rugat să-l lăsăm să locuiască în casuţa mică de la marginea pădurii, lângă gardul de zid al proprietăţii noastre, singur. Acolo ţineam uneltele de grădină şi alte lucruri vechi, dar soţul meu se gândi că ar fi putut fi un bun atelier pentru Jean şi a fost de acord. A rămas la fel de tăcut şi de timid, dar avea o privire foarte pătrunzătoare, era slab şi foarte nervos, nu ştia să-şi ascundă clocotul. Era vârsta, spunea soţul meu. 
     L-am lăsat acolo peste iarnă, eu mă îngrijeam de toate cele necesare şi îmi deveni foarte drag. Acceptase compania mea şi uneori îl vizita şi soţul meu. Îi vorbeam ades despre mine. Jean asculta, nu spunea nimic şi mâinile lui se jucau pe pânzele lui cu culorile curate şi pure. Serile, la lumina flăcărilor şemineului, eu şi soţul meu îl simţeam ca pe fiul pe care eu nu i-l putusem dărui. Acum ni se părea doar că el e plecat departe, dar era numai al nostru. Lucrul acesta ne apropia cu o căldură pe care nu o mai simţisem niciodată.
     A trecut astfel o toamnă, apoi o iarnă şi veni primăvara. Jean lucrase mult, liber şi la adăpost. Se obişnuise cu toate şi tablourile lui erau duse acum de soţul meu la galeriile de artă, acolo unde îl întrebau cu toţii cum şi când le pictase. El tăcea misterios şi pleca. Iar în contul lui Jean se adunaseră banii necesari Academiei de Arte.
     La venirea primăverii, teii din curtea casei ne îmbătau cu mirosul florilor lor. Jean dormita uneori sub crengile lor bogate, în lumina soarelui blând de aprilie, dar apoi se ridica şi începea să lucreze aproape cu furie. Ca apele revărsate ale primăverii îl simţeam atunci. Înnoite şi minunate erau picturile lui. Nu amesteca niciodată culorile şi puritatea lor se asemăna poate astfel cu puritatea lui.
     Când soţul meu i-a propus înscrierea la Academia de Arte a refuzat şi asta ne-a întristat. Dar ne-a spus că îi este sete se spaţii largi, de orizonturi nemărginite şi că ar dori să plece. Îşi dorea să ne dăruie mie şi soţului meu pânzele pe care le pictase. Apoi a plecat, iar noi am simţit cum se îndepărtează de noi poate singurul fiu. Eram deodată şi noi mai bătrâni, iar bucuria pe care ne-o dăruise nu putea fi luată înapoi niciodată de nimeni. Soţul meu credea că e mai bine aşa. Pasărea crescuse în grădina casei noastre, acum ştia să zboare şi trebuia să zboare liber, spunea el. Mie însă îmi era întotdeauna dor de el. Luase cu el, la plecare, doar o singură pânză, înfăţişând grădina cu teii înfloriţi în primăvară.
     Peste un timp, am încercat să aflăm câte ceva despre el, dar nu am reuşit. Prietenii lui, puţini la număr, nu ştiau nici ei nimic. Plecase, ne spuneau, dar nimeni nu ştia unde. 
     Doamna Julie tăcu o clipă, apoi continuă.
     După şase sau şapte ani, nu-mi aduc bine aminte, au venit la noi trei pictori tineri, toţi cu bărbi, aşa era moda. Ne-au vorbit despre Jean, grăbiţi şi îngrijoraţi. Era foarte bolnav, în pragul morţii. Pe vremea aceea tuberculoza nu ierta. Am mers cât am putut de repede în atelierul lui împreună cu tinerii cu bărbi de boemi.
     Jean fusese plecat în Spania, dar aerul acelei ţări nu îl vindecase. L-am regăsit. Slab şi cu fruntea plină de sudoare, mi-a privit îndelung ochii şi mi-a sărutat mâna. În atelier nu era decât o singură pânză. Tabloul de la licitaţie.
     Mi-a vorbit mult, deşi din fire îl cunoscusem a fi tăcut. Dar călătoria îl schimbase şi am înţeles că iubise. Pe femeia din tablou, aceasta cu păr negru şi adânci ochi verzi... M-a privit intens, apoi m-a rugat să fac un lucru ciudat. Să mă apropii de pânza aceea foarte mult şi să îi spun ce simt. Am făcut ceea ce mă ruga şi spre uimirea mea, în loc de miros de ulei sau de vopsele proaspete, am simţit mirosul florilor de tei din grădina casei noastre. Nu am putut decât să îmi ţin respiraţia aceea, clipa aceea, doream să respir din nou aerul acelei primăveri. Primăvara plecării lui de la noi. Din tablou mă priveau ochi magici, verzi, fascinanţi prin viaţa pe care o purtau. Am înţeles genialitatea lui Jean şi inima mi s-a strâns de durere pentru că urma să se stingă aşa. Dar ştiam că primisem prin el miracolul dragostei adevărate şi că el, Jean, nu fusese decât purtătorul ei până la noi. Abia acum îi înţelegeam arderea. Am înţeles că moartea nu mai poate exista în acea stare. Încetează a mai avea putere, dispare ca un gând uitat. E poate singura cale de nemurire.
      Pe femeia din tablou o chema Cristina şi era fiica unui negustor bogat din Spania. Nu le îngăduiseră povestea de iubire şi pe el îl alungaseră. Femeia aceea poate mai trăieşte acolo, iar eu sunt sigură că simte tot ceea ce am simţit eu în seara când l-am văzut ultima oară pe Jean. Ea a fost iubita, aşa cum eu am fost mama. Jean fost iubitul, aşa cum mie şi soţului meu ne-a fost fiul.
      Prietenii lui, pictorii cu bărbi, lăcrimând... L-au dus la cimitir şi apoi s-au îmbătat şi au învins cu puterile tinereţii lor inconştiente durerea morţii. Şi pentru ei, ca şi pentru noi, moartea nu existase.
      Am simţit o mare nevoie de tăcere atunci. De a putea păstra chipul şi amintirea lui Jean adânc în mine şi în soţul meu deopotrivă. Despre tablou nu am mai ştiut nimic până la această licitaţie. Dar, credeţi-mă, aş fi dat oricât pentru a păstra parfumul dragostei lui Jean în mirosul florilor de tei. 
      Sunt singură acum, soţul meu s-a stins. A murit împăcat şi fericit. Trecuse şi prin el flacăra iubirii lui Jean, nepământeană şi totuşi aici, aproape de inima lui. Iar dacă Jean a putut face lucrul acesta iubind, mă gândesc că numai aşa fiecare fiinţă învinge în cele din urmă moartea.
      Doamna Julie tăcu.
  
      3. Domnul Henri
      Eu sunt Henri şi sunt tatăl Cristinei. După toate cele care s-au petrecut, am hotărât să plec din Spania pentru totdeauna. În Franţa, unde mi-am luat singur numele de Henri. Am plecat de acolo unde mă numeau don Miguel. Am vândut tot ce aveam. Bunurile pieritoare, averi, tot. Tot... Cristina mi-a fost luată de băiatul acela slab, înalt şi cu păr lung, venit de aici. Nu, nu era slab, ci puternic. A iubit-o, mi-a luat-o el în inima lui, rupând-o parcă din inima mea. 
     O, nu înţelegeam. Nu ştiam. Eram orb. 
    Am venit în Franţa, ca să pot renaşte cu învăţătura primită în dar de la Jean. Înainte? Altul trăise prin mine, nu eu, Henri. 
     Pe când îmi spuneau don Miguel, avusesem grijă să adun bogăţia şi averea pe care mă învăţaseră că trebuie să le aibă un bărbat. La patruzeci de ani aveam multe de oferit viitoarei soţii. O căutam. Aşa fuseserăm noi învăţaţi. 
     Când am găsit soţia, am luat-o şi am făcut împreună cu ea tot ce mă învăţaseră. Şi ea s-a stins. Şi-a stins întâi cuvintele, apoi tăcerile. Văzuse tot ce mă învăţaseră. Şi mi-a lăsat după ea doar mirosul casei. Acela de pâine caldă şi mere coapte care se poate numi fericire. 
     Şi pe Cristina.
     Uneori îmi apare în vis şi eu încă o rog să mă mai înveţe. Pentru că simt că tot nu ştiu. Mi-a dăruit-o numai mie pe Cristina. Mi se părea un înger, numai al meu. Mă rugam ei, copilă, aşa cum alţii se roagă Sfintei Fecioare, să fiu iertat. Pentru cuvintele şi tăcerile stinse ale soţiei mele. Iertat de a fi fost învăţat altfel. Iar Cristina, pe când avea vreo trei ani, mă ierta aşa cum numai copiii știu să ierte.  
    Apoi, când a crescut, a venit Jean şi eu am simţit că poate l-a adus soţia mea. 
    Pentru că a venit la noi dintre străini. 
    Pentru că am ştiut că încă mai trebuie să învăţ. 
    Dar el nu venise la noi decât să picteze. Odată, înainte de a-l alunga, Jean a turnat vin roşu de-al nostru într-un pahar mare de sticlă. Nu era paharul potrivit, dar el nu ştia obiceiurile noastre. Paharul i s-a spart în mâini şi vinul roşu ca sângele s-a vărsat peste hainele lui de pictor. Era foarte ruşinat şi eu am râs de el. Mi se părea că e cam prost, la fel cu toţi cei veniţi din ţara lui. Aşa fusesem învăţat. Dar pata aceea de vin roşu nu s-a mai şters de pe şorţul lui. Se întunecase însă, aşa ca sângele închegat. 
     Să învăţ cum să iubesc, doar asta nu mă învăţaseră.      
     Acum… Acum mi se pare că îl pot înţelege mult mai bine pe Jean. Mi-a fost adevăratul învăţător şi tablourile lui îmi sunt un fel de carte de învăţătură. Şi nu mai pot face decât asta. Iar bunul destin, pentru că bun mi-a fost odată ce mi-a îngăduit dureri atât de adânci, bunul destin spun, mă aduce acum în faţa acestei femei. Poate că lacrimile mi-au spălat ochii aşa cum ploaia de vară spală culorile cerului şi abia acum pot vedea. Are chipul la fel cu al Cristinei, îi seamănă. Statuia de la mormântul ei nu are culori în ochi. E dăltuită din cea mai albă marmură. Dar este ea, acum, aici, privindu-mă prin ochii căprui şi blânzi ai sufletului ei.
     Un cerc din culori, ca un curcubeu peste timp. Asta e tot. Pictat de mâna nevăzută a lui Jean. Mai miros încă în aerul primăverii florile de tei. Vor mirosi mereu. Şi teii vor înflori mereu. Şi noi vom trăi mereu. Doar atât.
      Domnul Henri tăcu.

     4. Jean
     Vă vorbesc numai vouă, dragii mei, dar aşa cum aş vorbi tuturor oamenilor. Voi spuneţi că eu v-am dăruit ceva, dar nimic din ceea ce v-am dăruit nu este al meu. Mi-au fost doar încredinţate să vi le aduc. 
     D-nă Julie şi d-le Henri, v-a fost scris să  rămâneţi împreună. Tabloul vi l-am dăruit, amândurora, pentru Dragoste.
     Păstraţi-l.
                                                                                              Jean

Tatălui meu
                                                                                             București, 2008

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu