LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

21 iulie 2017

VALS DE SEPTEMBRIE

Totul a reînceput pentru Maria odată cu ziua ei, când împlinea treizeci și nouă de ani și nu avea niciun spectacol de jucat la teatru. Își dorise numai să stea acasă, singură cu ea însăși, mai ales pentru că simțea indispoziția obișnuită a aniversării anilor ei, întotdeauna cu unul în plus, niciodată în minus. Nu demult, în alte scene ale amintirilor ei, prietenii o înconjurau cu bucurii despre care n-a știut niciodată cât de sincere sunt. Apoi se obișnuise să evite astfel de sărbători, cu un fel de timiditate despre care credea că îi fusese înțeleasă și respectată. Simțea de obicei tristețea învăluind-o într-o lumină care invada de altfel și lucrurile din jur, o aură pe care Maria o prevedea întotdeauna și care părea să-i aducă vești despre oameni și lucruri care pluteau ca într-o ciudată apă a timpului. Erau asemănătoare unui vis și Maria nu se temea de vederea ei, care o ajuta uneori pe scenă, pentru că de multe ori trebuise să joace în semi-obscuritate sau în proiecția nemiloasă a unui singur reflector. Cu toate astea, astăzi cadourile începură să sosească încă de dimineață, fie buchete imense de flori, fie scrisori și pachete învelite în poleială colorată - știa bine ce conțin, aceleași vaze de cristal sau mici obiecte de decor pentru casă, câteodată un porțelan fin și altele, de la tot soiul de admiratori - și nu se osteni decât să mulțumească poștașilor, semnându-le hârtiile și zâmbind odată cu bucuria lor. 

20 iulie 2017

CASTELUL ALB

N-aș putea spune acum cu precizie când a început totul, iar acum, după atâta vreme, mi se pare normal să nu mai întreb asta. Un fel ciudat de a simți timpul - poate nu timpul, ci însăși realitatea - mi se strecurase deodată în clipele vieții; după prima surpriză, celelalte mi se păruseră doar capitolele următoare ale unei cărți a cărei lectură o făcea altcineva, citind pentru mine dinăuntru, în așa fel încât toate se desfășurau cu claritate în fața ochilor mei. Câteodată mă temeam că evadarea din ceea ce toți păreau să vadă - acest fel de realitate, devenit real poate tocmai prin vederea tuturor, deși n-am să fiu niciodată convinsă de asta - ar fi putut fi dăunătoare, asemenea unui drog de care nu te mai poți desprinde, însă nu s-a întâmplat așa. Mi-au spus că aveam șaptesprezece ani și doar tatăl meu înțelegea că sunt o ființă ce părea să fi căzut de-a dreptul din stele. Cu timpul, nopțile n-au mai fost întunecate. Cu timpul, întunericul n-a mai fost doar adăpostul lipsei oricăror forme, de parcă ochii mei ar fi căpătat puterile ochilor unei pisici, putând vedea acolo unde nimeni nu vede nimic. Pășeam pe o punte îngustă, periculos de înaltă, între două lumi. Poate că aveam să ajung - fără să știu din pricina căror merite sau străduințe - în ultimul loc pe care îl mai aveam de luminat înăuntru, în camera cea mai tainică a castelului alb.

19 iulie 2017

RUINE PROVIZORII

„A scrie e ca și cum ai ucide toate omeneștile stări despre care scrii”, îi spune G., în timp ce el se gândește cum ceilalți au numit viitor doar prezentul de mâine și că a scrie înseamnă de fapt multă, foarte multă tăcere. Fără a-l face să existe, viitorul, deși exact asta fac, fără măcar să-l fi creat lucid în ei înșiși. „A uita în fiecare clipă un pic”, continuă G., „ce minunăție, e poate singura cale victorioasă către zădărnicia unei lumi și așa mult prea zgomotoase. A uita tristețea dusă pe umeri, pe haine, în buzunare și în piept ca pe o sferă prea fragilă pentru a putea s-o spargi, prea ușoară pentru a nu fi purtată cu greu. Asta suntem, o rătăcire pe suprafața unei sfere ca de sticlă, privind înăuntru. Sfera unui ochi ce se umple de imagini fără să vadă nimic. Bile rostogolindu-se pe o masă prea verde pentru a mai fi și naturală, iar cel care ține tacul, ei bine, acela e stăpânul, adevăratul, nevăzutul ce lovește totdeauna o bilă sau alta, câștigătoare sau nu, depinde. Acest nimic părând a fi tot: a pluti liber pe oceanul suprafețelor fără a coborî niciodată în adânc, sub val. Și, așteptând să te lovească, poate chiar să cazi în sacul din colț, după ce ai fost constrâns să lovești și tu alte sfere, bile și ele, ca și tine, poate doar de alte culori. Atât. Da, e posibil să ajungi sub val, acolo unde se plămădesc furtunile, dar nu fi atât de naiv încât să crezi că poți face tu, singur cum ești, treaba celui cu tacul.” 

18 iulie 2017

FEBRA

Vincent van Gogh - ”The White Orchard”(sursa: https://www.vangoghmuseum.nl/)

Există întotdeauna un praf care acoperă totul, își spune privind telecomanda pe care s-a așezat praful și care îi scapă din mâini tocmai când o voce spune că „...la van Gogh linia se transformă într-o arcuire a luminii”; asta îl scoate din sărite și telecomanda căzută pe covorul prăfuit schimbă canalul cu unul de muzică rock. Praful uitării, acela este și a reușit în sfârșit să apese butonul off închizând ochii și oftând. Dincolo de pleoape i se perindă valuri de mov străbătute de fulgere galbene și el știe bine că va trebui să se ridice, să iasă în lumină și să se descarce de tensiunile pe care i le oferă cu generozitate televizorul. Bietul Vincent, se gândește Florian, a ajuns obiect de studiu pentru tot felul de ciudați, deși există o singură clipă a victoriei pentru fiecare, chiar dacă nu ești pe deplin conștient de ea. Lăsați-i lui Vincent misterul nedeslușit, ar rosti Florian. Aici și acum, o linguriță de zahăr (grav dăunător sănătății) după amara aromă a fumului fiecărei pipe ce i-a umplut gura.

17 iulie 2017

STRĂINII

           Adesea poartă răul chiar masca unui bine
Cora își trece alene cu mâna părul răvășit de vânt pe partea cealaltă a capului. Îi este cald și simte că deja transpiră, fără să fi făcut nimic altceva decât să lenevească alături de mine pe iarbă. Își aprinde o țigară și apoi oftează, ascunzând nu știu ce taine fără cuvinte. Sunt obișnuit și privesc doar copacii care îmi mișcă demult inima doar foșnind. E foarte probabil că plictiseala nu există deloc sau există cu un folos, dar dacă mă gândesc bine cred că nu există. (Azi îmi e clară slăbiciunea de care am fost acuzat toată viața, aceea de a fi trăit ca și cum nu ar fi niciun joc de pierdut ori de câștigat, dar mi se pare că niciodată n-am mai reușit să evadez atât de bine din cunoscut.) Păsările trec peste noi și pe sub norii ușori. Mă gândesc la tatăl ei. A lăsat un plic închis pe care scrisese cu mâna lui, înainte cu puțin de a se stinge, aceste cuvinte: „va fi desfăcut și citit după zece ani”. Se vede că avea foarte multă încredere în Cora, altfel ar fi riscat ca plicul să fie citit înainte de promisiunea pe care bunul ei tată nu i-o mai putea cere. Am ținut de multe ori plicul în mână, mai cu seamă în orele leneșe ale duminicilor, când vara își desfășoară splendorile din plin și când amintirile dau năvală și grăiesc precum gâzele. Viața lor e scurtă și fixă, fără mișcare: rămân așa cum le-ai prins, amintirile, chiar dacă peste ele a trecut mult timp. Am privit de multe ori plicul în razele soarelui, căutând, fără a reuși, vreun semn de deslușit, dar cred că de vină era fie lumina - totdeauna prea puternică - fie hârtia groasă a plicului. Între timp... Ar fi trebuit poate să avem un copil, dar noi aveam o vilă și pe Bela, ajunsă la a doua generație.

16 iulie 2017

INEDITE (10)










ÎNTUNECĂRI 2

Neagră era pisica, dar întunericul ei se dovedea a fi neprețuit din pricina petei albe de pe piept. Mă ajuta, cu magia ei necuvântătoare, dar mai cu seamă cu lumina petei albe, să recompun din cuvinte ascunse chipul celei dragi, aflate la mare depărtare de mine. Îmi era atât de drag încât izbutea să-mi fugă din închipuire, poate datorită unei prezențe parcă prea vii pentru a fi adevărată. Evada din mintea mea în noapte, la fel cum orice rază de lumină se stingea în blana mătăsoasă a pisicii negre, ca și cum depărtarea mi l-ar fi ascuns într-un mister pe care trebuia cu orice preț să îl descifrez, știind că dezlegarea se află deja acolo, în ghiocul misterului. Și cuvântul ascuns își căuta lumina unei rostiri reînviate; nemișcată și tăcută, pisica avea darul de a înlătura cortina grea de ceață așternută nu numai peste chipul drag mie, ci peste întregul pământ, la fel de tăcut ca pisica neagră, dar răspândind ecourile minunate ale vieții, pururi vii. Căutam cuvântul adâncindu-mă în ore lungi de muzică și nemișcare. Eram chiar eu, în acele ore, pata albă în noaptea neagră a blănii și a ochilor magici ai pisicii. Știu că ea era păzitoarea ușii tainice a cărei cheie trebuia s-o aflu, să o merit prin încercări grele, cum erau cea a tăcerii, a îndepărtării sau a nemișcării. Pisica era poate mesagerul chemat de nevoia, de dorul meu mistuitor de a ajunge, de a regăsi făptura dragă a inimii mele, ascunsă în nopți singuratice și străine. Un fel de maestru negru ca o noapte a tuturor misterelor, înarmat numai cu o pată albă ca un vis frumos de lumină, însoțitor necesar mie pe întortocheata cale care mă abătuse în rătăcire. Eram absorbit cu totul nu în noaptea întunecată a uitării mele ucigătoare, ci în pata albă ca raza unui far călăuzitor pe marea învolburată a muzicii și a nemișcării. Știam că muzica, la fel cu însoțitorul meu, nu are nevoie de cuvinte, că nu puteam găsi cuvântul ascuns decât stând nemișcat, coborât în adâncurile uitării, în albia de armonii pe care pata albă de lumină le dirija cu o știință pe care eu nu o învățasem încă. Se dovedea a fi o stea pe care trebuia să o dobândesc prin urcușuri nemișcate înăuntrul adâncimii; suspendat între timpuri opuse, înaintând pe drumul acestei totale nemișcări interioare, într-o singură clipă zării alături chipul drag. Mai cu seamă atunci, cu încordări dincolo de puteri omenești, pisica mă împinse din spate în lumină și ochii ei îmi șoptiră, din cosmice ecouri eliberate parcă doar pentru mine, un singur cuvânt: Fii!
E greu să înveți să fii bun. Pare că acest fel de viață, purtat ca o haină obligatorie după o modă străină, se străduiește să te convingă să faci rău, mult, puțin, cu sau fără voie. Supra-viețuirea, da, această stare te face să lupți, să ucizi, să lovești, ca și cum totul ar fi lăsat pe lume doar pentru luptători, pentru supra-oameni. Nu, acesta nu e adevărul pe care pisica nopților mele mi-l spune tăcând așa cum tac numai necuvântătoarele, necuceritoare a niciunei alte planete, ci locuindu-ne alături în minunata lume din jur. Omul, fără să știe, despărțit de universul lor (la fel de dureros nerostit ca un cuvânt niciodată aflat) printr-un geam invizibil și gros, a uitat puterile adevărate ale vieții. E mult, mult mai greu să fii rău. Ochii hipnotici ai pisicilor sunt cei care pot elibera de hipnoticele iluzii ale unei rânduieli strâmbe, ale unui joc cu zaruri măsluite. Când privești către nord și nu vezi decât lacrimi albastre e ca și cum ai afla că pe lume sunt mai mulți cei care plâng decât cei care râd, că durerile lor urcă spre cer numai prin poarta dinspre nord. Acolo ajunge greu lumina soarelui; doar în miezul zilei astrul străpunge întunericul atât de îndepărtat unde locuiesc lacrimile albastre. Pentru celelalte momente, pentru ca zâmbetul și bucuria să nu se sfârșească pe lume, acolo stă de veghe o stea.
Târgoviște, 2013

15 iulie 2017

VALENTIN

Reveneam după mulți ani în orașul de la malul mării, purtat de afaceri cu fabrica de încălțăminte de acolo. Nu aveam decât câteva zile de stat în hotelul pustiu al orașului, care părea adormit în ceața deasă de noiembrie, ca un parc prin care nimeni nu se mai plimbă. Cândva roșul tramvaielor fusese proaspăt; acum mi se păreau a fi de un roșu ruginit, deși circulau pe șine la fel de paralele ca și în urmă cu mulți ani. Ceața acoperea chiar și foșnetul valurilor. Totul trecea alene pe sub aripile apei vaporizate, care nu părea să fie bătută de vânt, ci dornică să întrupeze făpturi ce încă mi se perindau prin memorie după atâta timp. Locul îndepărtat de pe plajă, unde cele cunoscute mă așteptau, era acum mai neted, stâncile nu mai erau nici ele la fel de colțuroase, iar vântul nu mai era aceeași briză sărată a mării. Sufla destul de aspru, ca un strigăt nerostit. Am pus toate astea pe seama lunii noiembrie, fără să înțeleg că timpul trecuse peste locul acela așa cum trecuse și peste mine. Dar asupra întregului peisaj marin nu se mai afla parcă niciun orizont, ceața îi împiedica orice existență și orice vis îndepărtat se năruia în valurile ei ca de abur.

14 iulie 2017

IERI

Suddenly,
I’m not half the man I use to be
There’s a shadow hanging over me
Oh, yesterday  came suddenly.
      The Beatles - Yesterday

Au plecat cu toții abia când începuse să se lumineze de ziuă, după o distanță de numai o noapte sau de numai un întuneric, obstacol de neînvins, imposibil de trecut înapoi. După toate cele văzute, Emil se simte mai obosit decât cei care petrecuseră acolo și nu izbutește să se gândească decât la întâmplările vieții - micile sfârșituri și începuturi ce îi alcătuiesc dansul - care se înlănțuiseră pentru el cu o seară înainte, când pașii și gândurile îi fuseseră însoțite pe străzi de liniștea unui cântec fără sunete, neauzit de nimeni. Avea în minte la plecare doar misterul nerostit al ochilor pisicii lui - felul ei de a-i spune la revedere - și nu se gândea decât la dificila sarcină de a-l cuprinde în cuvinte în seara aceea, ca de altfel și în multe altele. Călăuzit de vechiul cântec, neinvitația la petrecere nu l-a surprins decât prin zarva îndepărtată din colțul de oraș către care fusese atras de zvonul muzicii de dinainte de război, auzindu-l cu întreruperi printre strigătele de bucurie ale unor bărbați și ale unor femei, de parcă echipa lor favorită ar fi înscris un gol într-un nocturn meci de fotbal. Bine, dar muzica? se întrebă Emil pe când se apropia, știind că nu poate intra, că el trebuie să participe doar din umbra colțului de grădină unde nu ajungea lumina niciunui felinar. Tangoul argentinian părea să nu aibă sfârșit, ca și ieri, deși trecuse mult timp; își simți inima bătându-i lin, calm, nu ca în serile când ochii îi deveneau parcă mai strălucitori ascultând măsurile aceluiași vechi tango pe care nu-l dansase niciodată.

”LA QUETE” - Jacques BREL

13 iulie 2017

THE POINT OF THE ARROW / VÂRFUL SĂGEȚII (En - Ro) - Trad. C. P. Popescu

      THE POINT OF THE ARROW                                    
The true treasure is the quest of the treasure
The hotel room had walls so thin that when I lay in bed, ready to sleep after the grueling journey, the voices from the next room came up to me. As the darkness would have sharpened my hearing, I was carefully listening, as a waiting hunter but, to my surprise, the woman and the man were talking in a foreign language. It seemed to be Dutch, Norwegian or an old language, but I could be sure of nothing else but their duet. However, they were like far from each other, as if they were two strangers, although talking the same language, unknown to me. The woman’s tone, sometimes with long pauses, seems to me gentle and like singing, while the man’s answer is monosyllabic or brutal, responsible in words related to each other, that seem to be heavy rolling stones, although his language I think was the same with the women’s. A couple with incomprehensible disagreements makes me feel a thrilling towards the woman's voice, whose source I’m not looking for: it’s a voice that begs. In tears by something painful, even though I do not understand the language. Their dialogue is one of a still storm about to blow; none of them does not want to hear the other as much and as frankly, I could understand that from the different song of each. I can’t imagine them other than not looking in the eyes, with all my firm belief that the imagination is a deserved reward for the unrestricted freedom.

PICĂTURI DE MUNTE CU PLOAIE

Singurele ore când nu erau împreună erau cele când fiecare se afla la lucru. Ea, imaginând costumele unor vedete pe care le imobiliza în fotografii color și apoi pe umerașe, el dăruind dinamismul clipurilor create de el altor vedete, la fel de dinamice ca muzica lor. Nu uitau unul de celălalt în timpul acestor ore, dar se așeza între ei, ca un pod prăbușit, munca obligatorie și stresantă, zgomotoasă ca și lumea care avea mereu ceva de construit, de zidit și făcea treaba asta fără nici cea mai mică preocupare pentru liniște, o idee aproape dispărută din lume. Desigur că liniștea era oricând posibilă, dar nu fără banii care ar fi adus, prin lipsă, numai o neliniște nouă. Cu timpul, seara, începură să nu-și mai vorbească despre lucru, așa cum făceau la început. Nu voiau să se contamineze unul pe celălalt cu apăsări străine. Atunci, în primii lor ani, sporovăiau neîncetat și așa li se părea că se nasc idei noi, el în continuă mișcare și ea în odihna unor imagini. Acum, la începutul lui iunie, simțeau amândoi dorul de a se scufunda iar unul în celălalt, de a-și dărui starea de împreună, unul pentru altul și atât. Oprire, în liniște, departe de tot paradisul fals, înșelător ca un șarpe cu măr, de toate zeitățile artificiale ale lumii.
Bănuind că în munți cabana mică, zidită în jurul unui imens cuptor cu horn, încă i-ar mai putea aștepta, hotărâră să plece. Doar câteva zile furate muncii, aerul și liniștea pădurii proaspete și ei doi, sorbind cafeaua de dimineață înveliți în pături de lână pe prispa cabanei, suflând cu aburi groși în cănile fierbinți ca niște trupuri renăscute. Păsările dimineții și strălucirile întâilor raze pe verdele crud. Acest cer senin le părea un paradis îndeajuns pentru ei, doi tineri frumoși, avându-se numai unul pe celălalt. Ea, cu puțin mai mare ca el; el, dezvoltându-și împlinirea maturității după un tipar ce ar fi amintit pe acela al unui copac. Un fel de fericire, li se părea că aud.

12 iulie 2017

INEDITE (9)

. . .
Astăzi sunt cel mai sărac pictor din lume. Vincent, el, da... Fiecare geniu își cunoaște forța, menirea, care nu e altceva decât o stare de conștiință, poate cea mai înaltă a omului. Menirea geniului nu este pentru prezentul pe care îl trăiește. De cele mai multe ori prezentul îl face să sufere. „Geniul, o nefericire”, scria Eminescu.
Nu mai am nimic: nici locuință, nici cont în bancă – e gol-goluț. Nici pensie, nici alocație de sprijin sau de șomaj. Nici asigurare de sănătate. Cineva ar putea spune că am pierdut tot ce poate fi posedat. Am încă mâini care știau să picteze înainte ca eu însumi să fi știut că știu; am o semnătură – ce naiba să fac cu ea? - și o memorie colosală (!) a cuvintelor și a stărilor stranii; am un act de identitate, prin generozitatea ei. O diplomă învechită, inutilă acum, pe care, la șaizeci de ani, pot să fac pipi fără grijă, mai ales de când îmi dă târcoale o afecțiune a prostatei, tipică vârstei. Am în trupul meu o diplomă a școlii timpului. Sau nu? Câteva boli incipiente - inimă, rinichi etc - și nici un dinte rămas întreg. Trebuie doar să citesc acest destin, carte interioară, subconștient, memorie sau cum naiba se cheamă. Până la ultima filă. Nu pot altceva. Această sete nestinsă, scrisul;  numele meu? L-am dăruit unui plop singuratic din orașul T. Poate că s-a și uscat, cine știe... 
Acum, o situație cu o imposibilă rezolvare, alta decât tăcerea vieții pe care o port. Sau a unui miracol financiar, în care nici măcar eu nu pot crede: divinitatea nu produce bani, ci poate numai curenți de oportunitate, care pe mine m-au pierdut din șuvoiul lor. 
Ei, bine, da, am pierdut; dar am pierdut frumos.
Eu, Iosif Ulm, îi iert pe toți cei care m-au învățat să nu știu. Să nu știu ce trebuie să fac, ce sens trebuie să primească prin mine toate cunoștințele pe care (ei cred că nu) le am, știindu-le demult. Prea târziu sau prea devreme (depinde, dar nu știu de ce depinde, poate numai de același nerelativ Timp) am ales cuvânt și culoare: e bine? Am impresia că nu. Și poate că din cauza asta povestea mea, nu știu de cine scrisă, nu se desfășoară rotund, armonic. Am dus un fel de existență șchioapă. Știu cât de mult i-am iubit pe toți cei care m-au respins pentru a fi fost eu însumi. Dar cred că e mai bine că am fost alungat și respins pentru ceea ce sunt și am fost cu adevărat, decât să fi fost iubit, prețuit după ceea ce n-am fost și nici n-am încercat să fiu. Adică o mască, un rol sau o simplă aparență, mai totdeauna înșelătoare. 
Și atunci, de ce naiba simt, în adâncul meu, că mai am o mulțime de posibilități?
. . .

11 iulie 2017

INEDITE (8)

. . .
Pentru că și lui Joseph i-a fost spus de multe ori că e nebun, simte acum o cumplită nevoie de izolare. Doamna ultimei lui șanse a plecat de acasă, numai pentru că Joseph a încercat – din nou – să ajungă la ultimul somn cu un pumn de somnifere într-o cameră de hotel. E singur, înfrânt, ceea ce trăiește îi pare peste puteri. Înțelege că va fi alungat, tocmai când avea „un acoperiș deasupra capului”. Un acoperiș care nu este al lui, aproape infernal, unde locuiesc mulți drăcușori, care au fost mici copii cu zece ani în urmă, la sosirea ultimului ei tren. Acum au crescut mari, ca și copiii lor, pe care Joseph îi simte foarte ostili, uneori cu adevărat răi. Dar care fiică sau fiu nu s-ar teme de un tată atât de deprimat încât nu vede altă ieșire decât în oprirea respirațiilor vieții prin inima lui?
E singur în casa ei, împreună cu patru pisici, într-o ordine care nu-i aparține nici măcar prin cele câteva cărți și picturi pe care le-a adus aici; nebunia lui frumoasă, îi place încă să creadă, dar nu. E un străin, un călător într-un popas care trebuie să se încheie. Aici a adus pe lume zece pui de pisică, de două ori câte cinci, i-a moșit cu mâinile lui sub privirile ei îngrijorate, poate pe ea nașterile astea, organice, naturale, gemute, o înspăimântau, cine știe prin ce dureri uitate. Simte adevărul că în cei zece ani de trecere prin viața ei, au sosit pe lume șase nepoței, oare poate fi asta consecința prezenței lui, a stării divine de dragoste pe care simte că a adus-o? Nu, cu siguranță, astea sunt simple coincidențe, vor răspunde cu toți. Pentru Joseph, ajuns și el bunic, (numai eu nu) s-au mai născut două volume tipărite, la fel de neluate în seamă de nimeni. Și mai are încă două-trei gata de tipar. Ce dacă prețul pentru viața acestor scrieri sunt sănătatea, dantura lui, nervii, insomniile sfinte ale scrisului, locuința vândută din orașul T.? Prezentul: un regret amar prin pierderi acum, când în viața lui Joseph totul e deja prea târziu. Cu amărăciunea – aceeași, de-o viață – că a simțit, că a văzut, că a înțeles câte se pot ascunde în spatele unui bun samaritean, cum se vrea a fi ea. Fapte, desigur, bune unele, asezonate cu palmele fierbinți ale urii scoase la lumină. Joseph e acum doar o grijă de care vor cu toții să scape, să se spele pe mâini, da, ei au făcut tot ce au putut, desigur, singurul vinovat, singurul responsabil pentru situația asta nu e decât el, el și alegerile lui, așa spun ceilalți, alegeri alese de ea acum zece ani și în care Joseph a crezut din tot sufletul.
A pierdut acum tot. Chiar și pe Doamna ultimei șanse. E părăsit de noroc, de oameni, de puteri. Se roagă zeului său pentru bani mulți, cât pentru o nouă viață, pentru o altă locuință și mijloace de trai. Modest, desigur. Doar decent. 
Eu, Davo, simt, intuiesc toate astea. Răzbat prin tot ce a scris, publicat sau nu. Ce pot face eu înaintea acestei parcă prea cosmice singurătăți?
. . .

10 iulie 2017

INEDITE (7)

. . .
Trecutul îi crește și el îl deslușește. Se-adună-n urma mea trecutul, scria poetul lor național, Mihai Eminescu. A înțeles că oamenii îți pot primi – eventual răsplăti – dăruirea, la fel de bine cum ți-o pot interzice prin indiferență. Nu mai are înainte decât puțină vreme. Începuturile lui, diminețile lui, nu mai sunt, ca altădată, pline de viață, de un debordant entuziasm - indiferent cât de nemăsurat i s-ar fi părut consumul de viață pentru fiecare năzbâtie frumoasă -, ci sunt palide, scurte, triste ca un apus. Viitorul lui se scurtează. A nu muri înaintea morții mele. Nu și-l mai poate aminti, e rătăcit sub timp. Distanțele micșorează totul. Timpul care a fost alb, cândva, demult. A scris, posedând timpul. Acum formele se șterg. Una câte una, rostirile tac. Se sting. Joseph se îndepărtează. E poate mai bine să fiu pedepsit fiind nevinovat decât să scap de sentință fiind vinovat, gândește. Micșorează timpul. Ascultă ecouri auzite doar de el, câteodată scriind. O nostalgie veche, un sentiment cunoscut al păcii. Locul lipsit de eterna întoarcere. Yesterday, when I was young... Micșorează viața, îndepărtând-o, până când strigătele adorm. La fel și cuvintele. Uneori, gândurile. Alteori, șoaptele și tăcerea.
Dacă există un înger al literaturii și altul al picturii, Joseph i-a slujit cu credință, cu toate obstacolele care i-au stat mereu împotrivă. Îngerii aceștia îl vor răsplăti, asta e sigur, pentru că el, Joseph, le-a dăruit viață. N-a izbutit să-i dea viață unui al treilea înger, celui financiar, care ar fi trebuit convins să trăiască prin ceilalți doi. Adică a izbutit, dar acel înger (poate cel mai necesar dintre toți, aici, pe o planetă rotundă ca o monedă) parcă s-a născut condamnat: cineva (cine?) îl legase cu lanțuri de un jilț vechi, zidit într-un beci adânc. Când l-a recunoscut - acolo, jos, în ruinele de sub pământ, unde se căuta de fapt pe el însuși - Joseph a tăiat lanțurile și l-a eliberat; l-a spălat, l-a tuns și l-a pieptănat; l-a îmbrăcat frumos, cu costum și cravată; i-a pus în mână o servietă diplomat și l-a trimis pe urmele celorlalți. La despărțire, i-a dăruit un foarte frumos și scump stilou. Pentru cec-uri, semnături bancare etc. Și i-a dat și bani de cheltuială.
Nici acum nu crede că al treilea înger a rătăcit drumul. Încă îl mai așteaptă, zi de zi, cu ochii pe mail. Câteodată, pe cerul lui Joseph trece un corb singuratic, despre care el nu știe că poartă numele de Kor și că vine de foarte departe, din nord. Zborul și strigătul corbului îl fac să fie mai liniștit și nu înțelege de ce. Are doar impresia că e un călător din alt timp, dintr-un timp alb, deși pasărea e la fel de neagră ca oricare alt corb.
. . .

09 iulie 2017

FIUL LUI PETRE - Din vol. „MARMURĂ NEAGRĂ„, ed. Bibliotheca, 2011

 
Petre fusese întâiul fiu al familiei. Născut în anii de dinainte de războaie, dacă ar mai fi trăit ar fi împlinit acum o sută unu ani. Şi nu mai era încă pe aici, plecase la clipa sortită plecării, închizând ochii în umbra ultimului său zâmbet. Petre primise în dar un fiu, la anii maturităţii, atunci când războaiele se încheiaseră pentru un timp. Pe urmă aveau să vină altele, mereu alte şi alte lupte. Unele nevăzute, dar cumplit de dureroase şi Petre nu înţelegea decât minunea care îi fusese hărăzită prin fiul lui. Ştia doar că va trebui să-l îngrijească, să-l arate Soarelui, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea lui. Ca privirile luminii să-i mângâie şi să-i întărească trupul, în timpul sortit lui de ceruri pe lumea aceasta. Un botez al luminii care avea să apere pruncul de toate cele rele şi să-i dea puterea de a duce cu bine mai departe menirea trupului şi a vieţii primite din cer. 
Aşa a făcut Petre şi fiul lui privea uneori fotografia veche în care Petre, tatăl, îmbrăcat într-un palton lung, îşi ţinea fiul în razele blânde ale soarelui. Era iarnă, fiul lui Petre avea doar câteva luni şi era înfăşat în scutece groase. Albul curat al zăpezii avea să-l urmărească toată viaţa pe fiul lui Petre. Era imaginea cea mai curată a luminii pe care o cunoscuse vreodată.  

INEDITE (6)

. . .
Joseph a dat tot. Sau încă nu. El spune că a trecut de vârsta căderilor din care te poți ridica. De vârsta pariurilor cu destinul care, pentru el, par a fi fost dintotdeauna  pierdute. Poate. Poate vârsta aceasta a trecut și pentru mine, Davo, cel ce cântă la pian într-un salon pustiu de lume, foarte sonor, cu o fereastră cât un perete spre o grădină cu doi cireși și un măr. Eu, Davo, sunt un om care nu a cunoscut căderi. Poate de aceea le învăț acum de la Joseph. Am citit multe cărți. Am cunoscut - mental, ca exercițiu intelectual -, multe drame umane. Îmi place să citesc și i-am aflat acum, în limba prietenului meu, pe Eminescu, pe Nichita al lor (oare numai al lor?), pe filosoful Cioran, cu textele lui atât de paradoxale și atât de originale încât le poți simți viața. Dar Joseph, omul ăsta de departe, mă face (prin „fișierele” lui) să trăiesc eu însumi alte experiențe, mai toate dureroase, însoțite însă de un fior de speranță. De un strop de fericire. De fapt, cred acum că în orice suferință se află forța latentă de a o depăși. E ascunsă printre rânduri o frumoasă și adâncă credință în suflet, care pare să fie singurul zeu pentru neamul domnului Ulm. O bucurie de a trăi, de a trăi creator, oricât ar fi de grea viața. Și oricâtă forță de distrugere ar exista, mai cu seamă în om. Vârstele ne-maturității noastre: poate că pentru oamenii ca noi, oricât de departe am fi unul de altul, acești aproape 61 de ani sunt vârstele unei respingeri, ale unui refuz. Trecem, eu și Joseph, dinspre toamna lui Eros către iarna lui. Înaintea noastră se află un adevărat tsunami de tineri care ne sunt urmași și care nu cunosc decât foarte puțin din valorile noastre. Sunt copiii noștri necunoscuți, iar noi le suntem la fel de necunoscuți. Păcat că nici nu ne mai caută. Suntem expirați. Ieșiți din „termenul de valabilitate”. Ei nu ar sta ore întregi decât în fața unui calculator, a unui televizor sau a unui telefon smart. Nu ar picta un vitraliu de zece metri pătrați doar pentru a se bucura. Dar e posibil ca eu să mă înșel.
Poate nu mai urmează decât căderea în somn, în somnul din care și Joseph, și eu, dorim uneori să nu ne mai ridicăm.
. . .
Păcatul, așa cum îl văd eu, Davo, e că Joseph se gândește mai mult la ce nu are și mai puțin la ceea ce are. Are doar un fel de reședință necesară, de nevoie, la ea acasă. Este singura și poate ultima ușă care i-a fost deschisă. Îi pare rău, în adâncul sufletului său, că nu-și poate arăta recunoștința față de Doamna ultimei șanse. Într-un fel romantic și cald, vizibil, ușor de recunoscut. O formă de tandrețe vivaldiană, senină. Eu, Davo, simt asta. Eu însă îi sunt recunoscător ei, pentru el. De departe, din nord. Mai are în proprietate acum câteva cărți tipărite și vreo treizeci de pânze pictate. Sunt suficiente pentru a șasea lui (mică) expoziție, la care încă mai are puterea – magică? – de a visa. (Azi a aflat că o sală în centru capitalei lor costă foarte mult, mai mult decât toate pânzele lui la un loc, și asta doar pentru două săptămâni, în care ar putea să nu vină nimeni, să nu vândă nici măcar o pictură. Dezolare amară, din nou, înaintea lăcomiei fără măsură a lumii. Nu, nu are acești bani. Nu cunoaște acest marketing universal, planetar, al acestui început de prim secol al mileniului III.) Pânzele lui nu au rame, nu are bani nici pentru ele. După el, picturile astea ar valora exact cât i-ar trebui ca să plătească statului lor diferența de vechime necesară unei pensii mici. După asta, ar putea pleca. Sau nu. O, da, știe bine că banii nu ajung nimănui, fie sărac, fie bogat, ca totdeauna. Știe că banii pot nu doar să cumpere ceva, ci și să alcătuiască un alt timp, un posibil viitor: mai liber de sclavie, poate chiar drept, oricât de utopic ar părea asta cuiva. Joseph știe că banii pot fi vindecabili doar prin descoperirea unor necesare limite, dar cine caută să-și descopere limite personale când e vorba de bani?
Învață-mă, Doamne, să-mi aduc aminte tot ce-mi lipsește, se roagă Joseph, mai ales de când a fost hipnotizat de vederea – doar pe un monitor de computer – a întregii opere a lui Van Gogh. Bietul Josi, nu știe că are tot ceea ce-i trebuie în el însuși; a locuit prea puțin, aproape deloc, din pricini necunoscute, în propria lui viață.
Nu-i cumpără nimeni picturile. „Mâzgălituri”, le spune ea. „Fantezii”, numește tot ea scrierile lui, atunci când se înfurie. Asta îl doare, se gândește că s-ar putea ca ea să aibă dreptate, deși el simte că nu, el știe prețul plătit dinainte, suferința lipsei, apoi îi trece. Știe că ei îi plac mâzgălelile și fanteziile, chiar și cele nedesăvârșite ca ale lui, așa cum îi place frumusețea. (Doar fanteziile – ficțiunile, spunea un scriitor - nu mint niciodată, n-ar avea sens să se mintă pe ele, purtătoarele unui adevăr devenit adevăr doar prin lipsa minciunii.) O simte în sufletul ei, o simt și eu, de la mii de kilometri depărtare. Mă doare să citesc asta: „dacă aș vrea să te uit, ar trebui să-mi uit viața”, scrie el undeva. Recunoștința lui e mărturisită doar mie, fără ca ea, și nici el, să o știe. El însă o trăiește. Este, deși tăcut, un mare risipitor.
. . .

08 iulie 2017

INEDITE (5)


. . .
M-e frig. 
Simt.
Văd. 
Altfel, acum.
O familie modestă l-a adus pe lume în capitala țării lui, la câțiva ani de după moartea lui Stalin, într-o epocă la fel de roșie pe cât era de cenușie. Strada casei în care l-a născut mama lui purta – întâmplător? – numele poetului lor național, Mihai Eminescu. L-au îngrijit. L-au crescut. L-au trimis la școală. Un liceu nepotrivit, „o școală de fier, de fiare”, o numește el acum. O alegere nepotrivită, cu toate că părinții lui nu i-au dorit niciodată altceva decât binele. Era însă binele unor ani roșii și oarecum înfloritori, înainte de instalarea unei apăsătoare prigoane politice. A fost de acord și cuminte, fără să știe. Firea lui pare să fi fost încă de pe atunci una de visător, de artist. (Liber, cu adevărat liber, mai bine zis eliberat, a fost - cum altfel? - prea târziu.) Inconștient înaintea foamei, a frigului, a pierderilor, arzând însă ca o flacără înăuntrul său. Un stagiu militar, obligatoriu într-o armată comunistă, l-a consumat fizic și psihic, deși era puternic la 20-21 de ani, însă iarăși fără să știe. Apoi, o iubire coup de foudre, o soție hiper-ambițioasă, capabilă mai târziu de foarte mult rău. (Pe atunci, ea devenea foarte frumoasă, o vedea și el, o vedeau cu toții.) A iubit-o mult, poate ca pe nici o altă femeie din viața lui. N-au fost multe: era (și a rămas) un mare timid. A primit în dar de la ea un fiu bun, frumos și drag. Iosif Ulm l-a învățat, ca pe cel mai bun prieten al lui, să crească. Poate a crescut și el odată cu fiul lui. Un divorț, nedorit dar așteptat îndelung, din pricina acestui fiu, pe care dorea să-l vadă înălțându-se an de an. Între timp, o mamă, a lui, evacuată din locuința comună, după zece ani, pentru a fi internată într-un azil; o noră care vedea o soacră îmbătrânind: lucru de netolerat. Un divorț întâmplat pentru Joseph după ce trecuse de două, de trei, de patru ori, spre tărâmul cosmic al vieții, de unde s-a întors mai viu și mai înțelept. A înțeles poate abia acum că nu făcuse decât niște dureroase prostii, ajutat să le înfăptuiască, împins către o moarte ce încă nu i se cuvenea, de forța psihică cumplit de neîndurătoare a femeii iubite. Urmează, la 45 de ani, o cumplită sărăcie, un dor la fel de cumplit și, părând să continue până acum, o îndelungată vindecare a unui suflet lovit.
Redescoperindu-se, trecând prin purgatoriul unei necesare singurătăți, evadează din trecut. Are nevoie să-și îngrijească sufletul, rănile. Trăiește. Oare mă înșel? 

Viețile păsărilor și inima de apă. Născocisem o pasăre pe nume Zaki. 
Vaporul, plutirea lină, fără cuvinte, pe ape senine, sub un cer de mai cu vânt parfumat doar de iubire. 
Amintește-ți... 
Apoi, foamea, durerea, spitalul, întunericul, perfuziile, foamea, frigul, un pustiu cu totul nou... 
Între furtuni și răscruci, drumul către grota personală.

Un fragment de biografie.
Atunci, în anii aceia grei, a lăsat pictura deoparte pentru o vreme; aproape a renunțat. Începuse să picteze odată cu nașterea fiului, după alte încercări din adolescență. Bineînțeles, neluate în seamă de nimeni. Ca și cum ar fi primit astfel o proiecție a acestui prezent când, foarte rar, foarte greu, unele din picturile lui sunt cumpărate. Vreme de aproape zece ani nu a făcut decât schițe, proiecte pentru viitoarele pânze. Un pictor profesionist le-a comparat instinctiv, spontan, cu Kandinsky, de care auzise și el, dar numai atât. Însă, de la 13-14 ani, Joseph nu s-a oprit niciodată din scris. Iar când a ajuns – târziu, la 57 de ani – să-și vadă a doua carte tipărită, a fost întrebat: „când ai început să scrii?” „Demult”, a răspuns, aflând astfel că acest obicei zilnic, ivit întotdeauna ca o altă formă de foame, adeseori un adevărat ritual, poate fi simțit numai de cititori pasionați cu adevărat de lectură. „Tu scrii cu sufletul”, i-a spus un alt scriitor. Sunt prezente în straturile ființei lui Joseph multe caiete, cu mii de rânduri și cuvinte; caietele acelea, devenite acum cenușă, i-au fost trepte. Le poartă în straturile făpturii lui ca pe veșminte nevăzute și scriitorul meu de departe știe că nici un singur cuvânt, al oricărei cărți, n-ar fi fost scris dacă nu ar fi fost înainte bine citit.
. . .