LIGHT IS FREE

06 aprilie 2018

RĂNI

Pâinea și vinul se terminaseră
Nu se mai găseau pe pământ
Însângerau apele lumii
Și rănile dureau
Cum vii toate rănile dor
Înotasem prin aer
Până îmi ostenise numele
Și abia mai putea să zboare prin ape
Căutându-te
Șansele sunt egale
Rosteau buzele lor
Către nimeni
Doar buzele.
Eram mai liber decât deținuții
Lumilor mici și pustii
Ale marilor averi
Care le împăienjeneau ochii
Ochii.
Te găsisem la lumina ostenelilor mele
După încercarea zborului
Prin adâncile ape
Și a înotului prin aerul numelui meu.
Un călător blând m-a învățat
Să-mi vindec rănile acelor ani
Cu lumina albastră a anilor-lumină
Și eu l-am răsplătit cu o cafea
Caldă aburindă neagră
Din ouă măcinate fin de furnici
Și arsă de stele oglindite
În noaptea ei.
A fost cea mai bună cafea
Pe care am primit-o vreodată
Pe pământ mi-a spus
Apoi a plecat în blândețea lui
Nelumească
Lăsându-și rănile vindecate
Să-mi amintească de el.
(Foto: Gustave Dore, „Portrait of Jesus”)

31 martie 2018

FÂNTÂNA

Am fost de când mă știu, ca și tata, miner. De la o vârstă fragedă, însoțindu-mi părintele, am scormonit măruntaiele pământului, la început după cărbune, apoi, după ce am plecat de acasă, după aur, cupru sau diamante, pe diverse meleaguri pe unde m-au purtat pașii de-a lungul vieții, în căutarea unui trai mai bun. Am încă o sănătate bună, deși, după atâția ani în adâncul pământului, lumina zilei e câteodată greu de suportat pentru ochii mei, obișnuiți cu semiîntunericul galeriilor și cu praful de minereu. Pulberi de toate felurile mi-au pătruns în plămâni, în piele și în oase, de parcă și eu ar fi trebuit să-mi primesc planeta în trup, așa cum mă primea ea pe mine. De la o vreme însă, oricât aș crede eu că m-am obișnuit cu munca asta grea, am senzația că n-o mai pot duce mai departe, ca și cum pântecul mamei-pământ, a tuturor, de altfel, m-ar simți ca pe o înghițitură greu de mistuit. Cred și eu, noi, oamenii minelor și nu numai, îi scotocim măruntaiele fără milă. Știu că acolo, jos, în pământ, nu se află infernul; dimpotrivă, e mult mai mult loc pentru el la suprafață, în plină zi chiar. Pe cei de acolo, din galerii, pământul îi primește cu o blândețe caldă, pe care noi, nu toți, o simțim. Tot așa, săpând în carnea lui, am început de ceva vreme să-i aud respirația domoală. Apoi, din ce în ce mai des și din ce în ce mai aproape, o tuse pe care o auzeam parcă în mine însumi, deși știam că e a mamei-pământ. Ortacii mei nu-i dădeau importanță. Râdeau și-mi ziceau că aud voci. Vocile inspirației, ziceau ei și eu nu-i luam în seamă, dar, după cei peste douăzeci de ani  în adânc, chestia asta cu vocea m-a făcut să iau hotărârea de a mă opri, de a lăsa mineritul pentru alții, mai tineri. Însă nu înainte de a fi coborât pentru ultima oară în cotloanele minei, în căutarea plămânilor planetei, pe care-i auzeam cât puteam de clar tușind cu adevărat.

07 martie 2018

PRIETENUL MEU, JOSEPH (Fragment)

. . .
Pentru bietul Joseph, speranțele de ieri devin disperările de azi. Iată-i prezentul, acum-ul, zugrăvit în propriile-i cuvinte:
Să mai pot crede în alte realități? Acolo unde fratele meu geamăn, necunoscutul căutat, ar putea fi – măcar el – fericit? Împlinit prin scris și pictură? Are el deja un nume? Te aștept, frate. Acum sunt singur și îmi doresc din toată inima să nu-mi semeni. Eu nu sunt altceva decât prizonierul înfrângerilor mele. Condamnarea mea este să respir aerul toxic al unor mii de negări, de respingeri. A respira astfel doare, mai ales când înțelegi că e poate singura formă (încă necondamnată, legală și mai cu seamă nevăzută) a unei lente sinucideri. Iar a respira altfel, liber, aerul curat al unui nord imaginar, costă bani. Mulți bani, ca preț al unei noi libertăți de mișcare, de acțiune. Pentru că orice mișcare, orice acțiune au, în lumea aceasta, un preț în bani.
Nu știe nimeni nimic altceva decât că suntem născuți din femeie și că suntem sortiți unei singure morți. Doar atât, doar atât de simplu. Și nimeni nu știe nici măcar de ce. Unitatea noastră de viață (egal timp) pare mare, uneori nesfârșit de lungă, dar înseamnă de fapt doar o picătură în ocean. „Alegerile de mai sus” sunt numai palide speranțe de ridicare după căderea din viață, în viață, dintr-un cer iluzoriu, veșnic tăcut, surd, orb și indiferent față de orice credință, de toate credințele. Toate destinele umane picură din cer pe pământ.
Planeta aste e frumoasă: noi i-am spus așa pentru că o iubim. Însă ei puțin îi pasă, dar ne îngroapă pe toți. Pe noi toți, cei ce o torturăm, zi de zi, numai pășind.
(Astfel, Joseph mă imaginează. Mă cheamă, fără să știe.)
. . .

27 februarie 2018

DEPARTE DE NOAPTE (Fragment)

. . .

...Dacă aș fi putut să gândesc, totul semăna foarte bine cu viața de pe pământ. Și acolo, prietenii se lipseau unii de alții tocmai la nevoie și se trădau unii pe alții pentru tot felul de interese, totdeauna zâmbind; și acolo iarba era retezată la fel de brusc și necruțător; și acolo moartea se repeta tot atât de des ca și viața, în aceeași perfectă simetrie; și acolo iubirile se stingeau în minciuni și lacrimi la fel de amare; și acolo părinții ispășeau păcatele copiilor și mult mai rar invers; și acolo artiștii erau lăsați să îndure foamea, sărăcia, în timp ce operele lor erau prețuite după moarte de către cei mai nepricepuți în a le făuri. Nu mai fuma, te rog... Ceea ce vedeam cel mai des acolo era cum fiecare, toți, erau constrânși să aibă mereu dorințe, să vrea fiecare neapărat ceva la care uneori ajungeau, alteori nu. Când ajungeau, continuau mereu cu altceva, în același fel, devenit un mod firesc de viață acolo, ca și pe pământ. Vasul acesta frământat de dorințe, de nevoi, de lipsuri însumate, făcea să fie cât se poate de clar că și acolo, în acel loc, ceva era lipsă dintotdeauna, ca și cum lumea ar fi fost incompletă, fără ca niciunul din oameni să poată spune clar ce lipsește. Poate că din cauza asta oamenii acelui loc - ca și locuitorii de pe pământ - erau atât de triști, de profund întristați pentru vecie. Câinele, ai grijă de câine, John! Părea că unii dintre ei nici măcar nu știau asta, atât de copleșiți fiind de obligatoriile lor dorințe, nevoi sau lipsuri, toate parcă predestinate. Însemna că în locul acela - ca și pe pământ - nu puteai trăi fără a vrea ceva, a dori ceva, a-ți lipsi dintotdeauna ceva, fără să aibă vreo importanță prea mare ce anume. Acestea toate - și cine poate ști câte altele încă - le-aș fi putut vedea acolo dacă aș fi fost în stare să gândesc.
America, America mea și a lor, vaporul acesta la fel de posibil pe cât e de imposibil. Ei, bine, și, mai departe? Nimic, dragul meu, nimic, nimic... O cortină parcă acoperea cerul, așa cum se întâmplă în timpul unor eclipse; și aici doar cei sărmani, de mii de ani aceiași veșnic înfometați, la fel de mulți, ori poate mai mulți, înțelegeau că acolo - aici - este stratul cel mai adânc al deșertului, uscatul de sub ape, la fel ca acasă. Lasă toate bazaconiile astea, pentru Dumnezeu, încetează!... Lipsea cu adevărat ceva, poate o anumită cumințenie a pământului sau apele limpezi și cristaline ale râurilor și mărilor. Deși își făceau simțită frământarea, strălucirea le lipsea din cauza atâtor mii de umbre care se așterneau peste valuri. Așa se dovedește oare că cel mai slab este cel mai puternic? Erau întunecate, reci și lipicioase; o mlaștină care cuprindea în curentul ei trupurile de umbre, neavând altă putere decât de a se supune. Desigur, doamnă...
. . .

24 februarie 2018

ACOPERIT (Fragment 3)

. . .
(„Au angajat poeți aici?” m-a întrebat, odată, demult, un inginer al firmei. Arogant, desigur. Nu știu cât de deasupra se așeza glasul lui față de cel al Poeziei. Nu asta contează, azi, acum, aici. Știu. Contează, din păcate, numai în peștera mea. Personală, tainică, fără nimeni. Nu.
„Naiv, credeai tu că firma asta, sau oricare alta, poate să-ți „sponsorizeze” ție cărțile, literatura, cum o numești? În lumea de azi cartea, literatura, e doar un vis, nu numai al tău. Dar sunteți din ce în ce mai puțini. O specie pe cale de dispariție, din pricina sufocării. Aerul vostru e prea rarefiat, prea fin și înalt pentru plămânii lor.” 
„Poate sunt sintetici, poate respiră bani.”
„Poate. Pentru ei, asta ar fi doar o marfă. Ai crezut. Ai vrut chiar să-i arăți inginerului poeziile pe care le scriai atunci, fără să înțelegi ironia.”
„Cum putea afla că eu scriu poezii? A, da, chipul meu. Asta cred că era.”
„După mult timp, ai înțeles. Ei, și? Ai scris, de atunci, multe mii de file. Tot nu ți-a trecut durerea de pe chip? Schimbă-ți-l, fardează-ți-l sau, mai bine, caută-ți altul! Are sistemul destule.”)
. . .

20 februarie 2018

ACOPERIT (Fragment 2)

. . .
Lumina e difuză. Alb-negrul copiei nu are nuanțe intermediare, gri-cenușii, nu are decât umbre ferme, clare ca vocea zilei de azi, negru pe fond alb, incredibil de alb și peste tot e un somn, înaintea ochilor mei e doar un cadru de alb-negru uman, un frame, dormind, cu contrastul la maxim. Puțin mototolită, hârtia. În rest, albă. Genele ochilor lui, puse una peste alta, cele de sus căzute – în pace – peste cele de jos. Mici riduri, trase cu o mână sigură și cu o peniță subțire – printre altele, m-am ocupat, mulți ani, de desen. Păr negru, desigur, ca și umbra bine conturată. Contrast. Ochii lui, de o culoare necunoscută, pot avea orice culoare de ochi. (Ochii, mereu, mereu, ochii, de parcă astea ar fi ferestrele sufletului, cine poate ști ce suflet trăiește închis într-o copie xerox alb-negru?) Tu, cel uitat, tu, cel pierdut, tu, cel singur, tu, cel străin, rătăcit între aceste roți nemișcate, vei fi – ești – amintit. Amintit, nu pomenit. Acum, visezi un om întâlnit pe tărâmul unui întuneric, al unui leșin care n-a fost niciodată al tău. Un străin care nu ți-e străin, pentru că el ți-a deschis, fie cu știință, fie fără, nici nu contează, al treilea ochi, cel prin care tu, acum, vezi. Asta nu e o eroare, ci un binemeritat semn de evoluție spirituală. (Vezi? A fost doar un sfârșit de etapă, o treaptă de urcat, numai atât.) Bătrân? Tânăr? Desenul lui e prea clar pentru a afla. Știu doar că are vârsta viselor și străduințelor lui. Întunericul, odată cu vârsta, adună în el chipuri de-o clipă și clipe de chipuri. Multe chipuri. Visează. Eu nu mai pot, de foarte mult timp. O, știu - printre altele, m-am ocupat, mulți ani, de vise -, e semn de oboseală psihică, de libertate înlănțuită, strigând în van, pescărușule, tu știi, eu scriu, scriu și când gândesc, ei, și? Sau de creier spălat. Bach, da, el știa toate tainele. Bolnav al cărui organism s-a obișnuit cu medicamentul. Doza trebuie mărită, progresiv, prietene. Bach, până la saturație, până la cel mai înalt efect, până la ultima notă a maestrului, abia după aceea trecem la următorul compozitor. Pentru că mâine. La fel. La fel. La fel. Copie de zi, în alb-negru precis, la fel de sonor ca un ceasornic, contrastant, vizibil. Sigur, stabil, măcar din punct de vedere financiar.
Somnul lui, în pace. Într-o pace definitivă. Cine-ar putea spune ce văd, acum, ochii lui? Ochii. Mereu, aproape obsesiv, ochii. Nici o trezire, nici o dimineață, nici un răsărit, în zori, nu-l mai pot coborî, ca de obicei, în acest timp. Nu, el nu mai poate reintra aici. Locuiește în spațiul său interior, în peștera lui proprietate personală, zidită în taină, într-o altă formă de visare a timpului. Acum, preschimbat din fizic în metafizic, el este acolo. Plămădește forme noi, de nimeni văzute vreodată, din bezna imaterială a unui început. A ajuns până la starea de copie a unui chip. Și nu, el nu este o mască mortuară, sunt sigur, oricât de bine ar fi desenat.
. . .

19 februarie 2018

„Anul tăcerii și alte povestiri”, un premiu al Societății Scriitorilor Târgovișteni, 2016

Mulțumesc editurii Bibliotheca din Târgoviște, d-lui prof. Mihai Stan precum și tuturor colegilor din SST. 
Prin bunăvoința d-lui Emanuel Pope,
cartea poate fi citită și descărcată gratuit aici (tirajul este epuizat):
https://archive.org/details/AnulTaceriiAutorConstantinP.Popescu

18 februarie 2018

MAMA (Fragment 3)

. . .
„Nu”, spunea bătrânul. „A rămas doar unul, orb pentru amândoi. El nu are nume. Numele lui ar putea fi Om. Sau Frate. Poate îl cheamă Tăcere și e la fel de viu ca orice tăcere. Nu este el cel care judecă, dar este unicul martor și judecătorul nu are decât mărturia lui.” Privește fotografia veche și din ochii lui, văzând încă foarte bine, se ivește strălucirea lacrimilor. Bătrânul vede, îl vede pe Eduard, vede peste tăceri, peste celălalt, peste toate clipele. Știam că el cunoscuse, după plecarea mamei, toate tăcerile. 
Zidul a fost inundat, drumul care se redesenează de-a lungul profilului a fost acoperit de ape. Au năvălit deodată dinspre munte, într-o bună zi, primăvara devreme. Zidul s-a scufundat mult, ori poate apele s-au înălțat atât încât Eduard a trecut peste zid la fel de ușor ca peste o biată bordură de trotuar. Inundație, doar apă, numai apă. Pășise pe apă, incredibil de plutitor, ca și cum însuși Mântuitorul s-ar fi îmbătat odată cu el, bineînțeles înainte de spargerea judecății, adică nu, a paharului. „Oare paharul mi-a inundat lumea?” Nu, el nu băuse apă, de fapt băuse, trebuise să bea, dar foarte rar, mai mult lacrimi decât apă. Dincolo, fără ca el să fi știut, pădurea bătrână, umbrită de cețuri sau doar de efectele conținute în lichidele – multe și atât de diferite – din paharul lui, efecte repetate de mii de ori, ca și cuvintele celorlalți, niciodată tăcute. Eduard poartă același smoking, aceeași ținută de seară, sobră, impecabilă, prea impecabilă pentru noroiul curat al pădurii. Nu vede, el e un orb singur, căutând ceva. Un ciob ce lipsește, o clipă lipsind, clipa fără surprize plăcute cuiva, altcuiva, poate fratelui alungat în uitare, deși nu l-a uitat nicio clipă, în niciun vis. Fratele fără pahar, fără hrană, fără casă, fratele, da. Fratele pădurii. Și e ziuă dincolo de apele care nu mai acoperă zidul, ar da un regat pentru un pahar, fie și cu gheață, îi răspunde barmanului, fie și așa. Apa îngheață totdeauna la temperaturi scăzute, spune, e frig acum în pădure, domnule, sigur e frig și el nu, nu. Nu este liber, vrea să spună, n-a fost, n-a putut fi niciodată, mereu cu sabia asta a judecății deasupra capului, nu, alcoolul coboară în sânge și-l încălzește, gheața zornăie, poate sunt aceiași oameni de sticlă, aceleași statuete imobile, fragile, nu știe. Gheața asta seamănă foarte bine cu sticla, înșelător de bine. Jocul zglobiu al cuburilor din pahar, pe care mâna lui îl leagănă lent, nu însemnă neapărat mobilitate, simte și soarbe, soarbe și simte. Pășește fără zgomot, rar și încet. Tălpile lui sunt însângerate, n-ar fi putut păși pe ape altfel. Privește departe, în fața lui, știind că va trebui să vadă, știind ce va trebui să vadă după atâția ani de căutare. Dincolo de zidul inundat apele s-au scurs, a rămas de străbătut un drum drept, o potecă din care se înalță aburii ceții. Se apropie de el un castel imens de pădure care tace. Cotloane cenușii și umbre plutesc pe cărări înguste, noroioase. Eduard pășește lin, pantofii lui se lipesc fără să-i pese de asta, acolo trebuie să se afle destinația, judecata aspră, fie ce-o fi, mai bine acum, când apele au năvălit, când s-au ridicat coborând zidul, nici asta n-o știe bine, pentru că e de-abia amețit - nu e beat, asta nu, știe el bine de ce - cum e mai mereu. Mai mereu înainte de judecată.
Își amintește. Trecea mereu pe strada lor, acolo îl zărea, la aceeași fereastră, fumând încă. După atâția ani, obrazul bătrânului e subțiat, transparent ca pergamentul, de bună seamă din pricina fumului. O pisică indiferentă, aurie, îi stă câteodată alături, pe pervazul ferestrei, atentă la fiecare mișcare a străzii, la trecerea lui. În gheața ochilor ei galbeni a simțit de multe ori judecata care, pe vremea aceea, se afla încă departe, foarte departe. (Asta doar până când s-a apropiat, până când drumul s-a micșorat, s-a strâns, a devenit un punct. Stop, terminus. Aici este, trebuie să fie.) Apoi nu l-a mai văzut. Fereastra a rămas mereu închisă, nici pisica nu se mai ivi în spatele perdelelor coborâte. A găsit-o într-o zi la el acasă, în reședința cea nouă, de-abia inaugurată. Era aceeași, sunt sigur, am văzut-o de prea multe ori. Poate și ea, pisica fără nume, mă cunoștea, ca și bătrânul care s-a stins. Cred că fumatul i-a oprit inima, privirile i s-au fixat asupra străzii și a oamenilor, a timpului. Chipul și ochii lui limpezi nu se mai mișcă. E la fel de imobil ca oamenii ăștia de sticlă, statuete fragile, transparente, care se pot sparge oricând, într-o clipă oarecare de neatenție. A cui, nu știe. Nici eu. Bătrânul rămăsese doar un simplu martor, văduv de foarte mulți ani. „Nu-l judeca, frate.” O imensă singurătate, un pahar plin din plin.
. . .

15 februarie 2018

MAMA (Fragment 2)

. . .
Eduard e și el una din statuetele de sticlă, ne-fragil (crede), are foarte mulți bani și paharul lui e mereu cam preaplin. Dar, cu toate astea, e imobil, nu poate pleca, știe, o, cât de bine știe. Urmează cândva, când surprizele se vor sparge și pentru el, judecata aspră a celui aspru, așa i-au spus. Dar cine? Când? Acum, așa, deodată? Paharul cade pe pardoseala camerei. Dreptatea mult așteptată se frânge în culori și odată cu el lichidul își pierde magia. „La naiba, nu pot!”, rostește Eduard. Știe că niciun pahar spart nu mai poate fi reumplut, cu atât mai mult când e realcătuit din cioburile lui personale, oricât de grijuliu le-ar strânge pe toate. „Paharul ăsta, un cadavru cusut la loc după autopsie”, simte. Ecranul reflectă pe zidul alb culori de curcubeu adevărat, fără sunet, e mai bine așa, printre miliardele de cuvinte rostite chiar și la televizor. Cuvintele-imagini se scurg pe perete, unde cuvintele-păsări nu cântă, ci aleargă peste ape cenușii, fără valuri, singure, despărțite, stol dezbinat. Rătăcind, peste cioburi de fraze în vânt, de asta e mult mai bogată în virtuți liniștea, adică nu, tăcerea, nu e totuna, desigur. Doar fâlfâitul aripilor, acolo, în înalt. Prea multe cuvinte, un ocean fără fund. Prea multe glasuri care nu tac niciodată, prea multe voci fără tăcere. Oceanul e veșnic neliniștit, din străfunduri până la suprafața-i ridată. (Desire pas... Ca va te briser le coeur. Mais tu dois chercher, encore et encore. Soit-il que tu trouve…) Poate că nu sunt decât o biată maimuță care imită (oare de ce?) viața celor bogați. Dar nu am nici cea mai mică îndoială, dimpotrivă, am siguranța jumătății lipsă, misterioase, a ceea ce numim cu toții, și eu, soartă. Să cred? Da, trebuie să cred. Sunt forțat să cred până la a fi sigur, până la certitudine, până la realitatea palpabilă. Să fiu sigur că privesc, cu ochii mei, în ochii orbi ai destinului, că astfel pot afla totul, căutând, căutând fără încetare, numărul necunoscut al secundelor lipsă din viața mea. Ar putea fi un număr nesfârșit, ar putea fi infinitul, dar știu că acolo ne vom putea întâlni, în locul unde se întâlnesc doar dreptele paralele.
„Nu”, spune bătrânul. „Doi orbi sunt mai puternici decât unul singur când sunt împreună. Orga cosmosului se aude pentru ei mult mai spațial, mai sferic, la fel cum văd ne-orbii. Sau li se pare că văd. Curcubeul lor, împreună, este alb-negru; ziua e negru, noaptea e alb.” Îi vorbește în catedrală, la slujba pe care Eduard, dintr-un ciudat impuls de duminică, s-a dus să o asculte. Îl aude vorbind, a crezut mai întâi că se roagă. Simte că bătrânul e mult mai bătrân, nu știe dacă doar el îl vede astfel, că se află poate la vârsta pașnicei senilități, când toate amintirile i se schimbă și i se transformă într-un mod straniu, la vârsta când, uneori, nici nu mai recunoaște oamenii sau îi confundă cu alții. Dar e lângă el, alături și îi este cumva cunoscut, străin sau nu și îi vorbește în șoaptă. Simte că numai bătrânul - nu cei mulți  și apropiați, care-l însingurează  din ce în ce mai mult prin prezența lor colectivă, doar e un om bogat - vede, cu ochii lui pătrunzători, în ciuda vârstei, umbra care-i schimbase norocul într-o nefericire nerostită, în același fel cum doar el vedea umbra albă care-i stătuse tot timpul alături în fotografia păstrată atâția ani. Oare bătrânul ăsta ar fi putut fi tatăl, pierdut de atunci? Fotograful? Simțea asta cât se poate de limpede. Oare ăsta e motivul atracției dintre noi doi, al pasului nostru unul către celălalt? Întreabă, iar și iar, în ecoul răsunător al catedralei. Cui altcuiva i-ar fi povestit omul acesta despre gemeni, despre salonul fotografic distrus, ruinat de bombardament, despre rătăcirile care au urmat și despre soția lui, care, de atunci, încetase cu desăvârșire să mai vorbească? Suflete chinuite, familii rătăcite, vieți, existențe pierdute total, definitiv, în zbaterile cumplite ale unui singur cuvânt: războiul.
Poate că pentru asta beau. Pentru a uita această luciditate care îmi stă în cale, ca o perdea de ceață, de gânduri obsesive. Ceața amintirii. O perdea ce poartă pe vălul ei mișcător, țesut în fire care se realcătuiesc fără încetare sub privirile mele, semnele unui scris magic, de neînțeles, pe care credeam că doar ochii împăienjeniți de alcool le pot descifra. Să bem, prietene arhitect, să bem pentru reședința luxoasă, pentru necunoscutul zidit în profilul gardului care o va apăra! Să bem acum, înainte de invazia familiilor vecine, mai cu seamă a celor cu fete de măritat!
. . .