LIGHT IS FREE

15 februarie 2018

MAMA (Fragment 2)

. . .
Eduard e și el una din statuetele de sticlă, ne-fragil (crede), are foarte mulți bani și paharul lui e mereu cam preaplin. Dar, cu toate astea, e imobil, nu poate pleca, știe, o, cât de bine știe. Urmează cândva, când surprizele se vor sparge și pentru el, judecata aspră a celui aspru, așa i-au spus. Dar cine? Când? Acum, așa, deodată? Paharul cade pe pardoseala camerei. Dreptatea mult așteptată se frânge în culori și odată cu el lichidul își pierde magia. „La naiba, nu pot!”, rostește Eduard. Știe că niciun pahar spart nu mai poate fi reumplut, cu atât mai mult când e realcătuit din cioburile lui personale, oricât de grijuliu le-ar strânge pe toate. „Paharul ăsta, un cadavru cusut la loc după autopsie”, simte. Ecranul reflectă pe zidul alb culori de curcubeu adevărat, fără sunet, e mai bine așa, printre miliardele de cuvinte rostite chiar și la televizor. Cuvintele-imagini se scurg pe perete, unde cuvintele-păsări nu cântă, ci aleargă peste ape cenușii, fără valuri, singure, despărțite, stol dezbinat. Rătăcind, peste cioburi de fraze în vânt, de asta e mult mai bogată în virtuți liniștea, adică nu, tăcerea, nu e totuna, desigur. Doar fâlfâitul aripilor, acolo, în înalt. Prea multe cuvinte, un ocean fără fund. Prea multe glasuri care nu tac niciodată, prea multe voci fără tăcere. Oceanul e veșnic neliniștit, din străfunduri până la suprafața-i ridată. (Desire pas... Ca va te briser le coeur. Mais tu dois chercher, encore et encore. Soit-il que tu trouve…) Poate că nu sunt decât o biată maimuță care imită (oare de ce?) viața celor bogați. Dar nu am nici cea mai mică îndoială, dimpotrivă, am siguranța jumătății lipsă, misterioase, a ceea ce numim cu toții, și eu, soartă. Să cred? Da, trebuie să cred. Sunt forțat să cred până la a fi sigur, până la certitudine, până la realitatea palpabilă. Să fiu sigur că privesc, cu ochii mei, în ochii orbi ai destinului, că astfel pot afla totul, căutând, căutând fără încetare, numărul necunoscut al secundelor lipsă din viața mea. Ar putea fi un număr nesfârșit, ar putea fi infinitul, dar știu că acolo ne vom putea întâlni, în locul unde se întâlnesc doar dreptele paralele.
„Nu”, spune bătrânul. „Doi orbi sunt mai puternici decât unul singur când sunt împreună. Orga cosmosului se aude pentru ei mult mai spațial, mai sferic, la fel cum văd ne-orbii. Sau li se pare că văd. Curcubeul lor, împreună, este alb-negru; ziua e negru, noaptea e alb.” Îi vorbește în catedrală, la slujba pe care Eduard, dintr-un ciudat impuls de duminică, s-a dus să o asculte. Îl aude vorbind, a crezut mai întâi că se roagă. Simte că bătrânul e mult mai bătrân, nu știe dacă doar el îl vede astfel, că se află poate la vârsta pașnicei senilități, când toate amintirile i se schimbă și i se transformă într-un mod straniu, la vârsta când, uneori, nici nu mai recunoaște oamenii sau îi confundă cu alții. Dar e lângă el, alături și îi este cumva cunoscut, străin sau nu și îi vorbește în șoaptă. Simte că numai bătrânul - nu cei mulți  și apropiați, care-l însingurează  din ce în ce mai mult prin prezența lor colectivă, doar e un om bogat - vede, cu ochii lui pătrunzători, în ciuda vârstei, umbra care-i schimbase norocul într-o nefericire nerostită, în același fel cum doar el vedea umbra albă care-i stătuse tot timpul alături în fotografia păstrată atâția ani. Oare bătrânul ăsta ar fi putut fi tatăl, pierdut de atunci? Fotograful? Simțea asta cât se poate de limpede. Oare ăsta e motivul atracției dintre noi doi, al pasului nostru unul către celălalt? Întreabă, iar și iar, în ecoul răsunător al catedralei. Cui altcuiva i-ar fi povestit omul acesta despre gemeni, despre salonul fotografic distrus, ruinat de bombardament, despre rătăcirile care au urmat și despre soția lui, care, de atunci, încetase cu desăvârșire să mai vorbească? Suflete chinuite, familii rătăcite, vieți, existențe pierdute total, definitiv, în zbaterile cumplite ale unui singur cuvânt: războiul.
Poate că pentru asta beau. Pentru a uita această luciditate care îmi stă în cale, ca o perdea de ceață, de gânduri obsesive. Ceața amintirii. O perdea ce poartă pe vălul ei mișcător, țesut în fire care se realcătuiesc fără încetare sub privirile mele, semnele unui scris magic, de neînțeles, pe care credeam că doar ochii împăienjeniți de alcool le pot descifra. Să bem, prietene arhitect, să bem pentru reședința luxoasă, pentru necunoscutul zidit în profilul gardului care o va apăra! Să bem acum, înainte de invazia familiilor vecine, mai cu seamă a celor cu fete de măritat!
. . .

10 februarie 2018

MAMA (Fragment 1)

. . .
Televizorul d-lui Eduard este așezat dintotdeauna cu fața la peretele alb, strălucind prin reflexele luminii ecranului. Nu-l privește niciodată, nici când sunt concerte. Alături de televizor, într-o parte, colivia cu corb. Pisica, în cealaltă parte, la locul ei preferat. Partea magică, o numește el, pentru că știe virtutea ei tăcută, nemărturisită, de a prelua vibrațiile negative ale locului. Poate acolo s-au rostit blesteme, vrăjitorii, pe vremea când castelul nu fusese demolat pentru a face loc noii lui reședințe. (Nu s-a gândit destul nici la pajiștea din față, la parcul întins la picioarele scării de la intrare. Plopii și aleea lungă le-a păstrat, îi plăceau așa cum erau. Plopi bătrâni și înalți, oferind perspectivă unui orizont nou pentru el, deși locul avea deja câteva secole de viață.) Nici nu a meditat îndeajuns pentru a-i da un nume nou, reședinței, desigur. Nici pisicii. Seara, când el soarbe liniștea ultimului pahar în fotoliul de lângă fereastră, înaintea aceluiași vis, ea se spală ore întregi și d-nul Eduard are impresia stranie că-i sunt spălate și lui toate păcatele odată cu operația asta zilnică, delicată, fragilă, ca oamenii-statuete de sticlă. Inevitabili, de altfel, mai ales când ești bogat. Scrinul cu douăsprezece sertare, o mobilă rară, veche și lustruită de fostul proprietar, un conte din alt veac, un inițiat în mistere pe care bătrânul l-a cunoscut bine. Fiecare mâner auriu e semnul unei zodii, fiecare sertar conține fișele oamenilor de lângă el, clasificate meticulos; ușa din dreapta are pe ea semnul cu raze al soarelui, cea din stânga semnul magic al lunii. „Semenii mei”, spune misterios Eduard, celor care nu știu ce fișe zac dincolo de mânerele simbolice ale sertarelor. „O lume întreagă privește televizorul acesta de jos în sus și din spate, adică invers”, glumește adesea pentru ceilalți, invitații care se pot bucura de noua lui reședință, de veselia pe care o poartă pe chip. O mască folositoare, dincolo de care nimeni nu-i poate vedea lipsa esențială, nici adevăratul dor, niciodată mărturisit și adevărata lui căutare. Într-unul din sertare, într-o zodie știută doar de el, stă fotografia, singura mărturie păstrată peste ani de la tatăl lui, fotograful. În fotografie sunt părinții lui, bătrânul tată și mama, izvorul ursitei și al tăcerii. Și el, copil de 7-8 ani, singur. Alături de el, într-o parte, găsește dintotdeauna în fotografie o formă luminoasă, imprecis conturată, la fel de înaltă ca el. Cu toate că lumina fotografului - tatălui - vine din partea opusă, acolo unde ar fi trebuit să se afle o umbră, umbra lui, el văzuse încă de pe atunci o fantomă luminoasă. Eduard știe bine, acum, când a încărunțit, când s-a depărtat și s-a apropiat, când fotograful bătrân nu mai este, că o umbră e albă doar într-un întuneric negativ.
Alcoolul, oare? Descoperea, după atât de mulți ani, chipul bătrânului sortit lacrimilor, și pe acela al mamei, sortit tăcerii. Bătrânul fuma la fereastră, după mulți ani, iar el nu mai era același copil, crescuse, învățase, devenise bărbat. Acum poate să bea liniștit, oricând, oricât de singur ar fi. Toți îl văd ca pe un om părând fericit, pentru că îl purtaseră, unul după altul, valurile norocului. E noapte, acum nu sunt musafiri care să-l asculte. Șoptește, calm, cu același pahar în mână, pentru sine sau pentru fratele lui necunoscut, poate închipuit, poate inventat. Fratele lui lipsit de noroc, trăind ascuns după un zid; știe că e acolo, niciodată n-a scăpat de ochii lui iscoditori, însă luminoși, părându-i poate invidioși pentru norocul lui, obținut neașteptat de ușor, surprinzător chiar, dar viața e plină de surprize, unele plăcute, altele nu, din păcate. Fratele care nu are casă, nici bani, nici familie, care e un vagabond flămând dincolo de zid, dar e liber, fir-ar să fie, da, e liber!
. . .

03 februarie 2018

CIRC

De câtă vreme locuiesc
Slujind căderea 
În vocea rotundă 
A crucilor liniștite de sânge?
Cad ca un turn înspre seară 
Sau ca un rege
Pe o nevăzută 
Tablă de șah inegală
Mereu asediată.
Nu mi-a aparținut
Niciodată 
Prima mutare a vocii.
Bătrânul clown interior
A sfârșit și de plâns 
Și de râs și de gând.
Cerc fără centru 
Sau circul pustiu 
Și tăcând.

02 februarie 2018

DEPARTE DE NOAPTE (Fragmente)

Dacă sunt deja mort, singura teamă rămâne teama de viață?
În vremea aceea astrologul îmi prezisese că voi fi nevoit să traversez un deșert de apă, lăsând în acest fel - voit misterios - căi multiple de interpretare, astfel încât să nu fie învinuit că ar fi greșit în alcătuirea predicțiilor lui. Mă obișnuisem deja de multă vreme cu șiretlicurile astea, dar simpatia ce i-o purtam, pentru simplul fapt că mă privea cu ochi albaștri ca ai unui copil naiv și mă asculta cu mare atenție (lucru întâlnit din ce în ce mai rar în zilele noastre), mă făcea să mă comport ca în compania unui adevărat prieten (lucru la fel de rar în zilele noastre; nu  poți numi prieten pe cine nu te ascultă, mai cu seamă în vacarmul de voci de peste tot). De ce l-aș fi vizitat o dată pe lună dacă nu pentru asta? Cunoșteam bine zona crepusculară a ființei mele și nu mă putea păcăli; cred că știa și el lucrul acesta, dar jocul nostru nemărturisit avea meritul de a ne stârni amândurora imaginația, într-o lume de altfel monotonă și veșnic ploioasă cum e la noi. Deci, după această fermă și încifrată predicție, urmai să merg agale pe drum, gândindu-mă ce deșert de apă ar fi trebuit să traversez. Știam - așa citisem în atlasele geografice care îmi ocupaseră multă vreme studiindu-le, fără să știu de fapt ce caut - știam, de pildă, că Sahara se află deasupra unei bogate pânze de apă freatică, lucru ce ar fi putut să pară paradoxal, dar cât se poate de adevărat în afirmațiile oamenilor de știință. Și, dintr-un reflex al intuiției pe care astrologul meu întotdeauna părea să-l stimuleze fără a face nimic deosebit pentru asta, îmi spusei că poate va fi invers: că va trebui să traversez un ocean acoperind un deșert, oricât de absurd ar fi părut. Mă lăsam călăuzit de gândul acesta, știind că la un moment dat voi vedea totul cât se poate de clar.
. . .
Un loc al nesfârșitelor gemete, strigăte, un cor alcătuit din mii de voci oarbe. Tânguindu-se laolaltă în întuneric, ca și cum ar fi fost lipsite de un drum al miracolelor sau de un tată solar, ceresc. Simțeam că locul în care ajunsesem era cel mai adânc strat al adâncului, neavând alt glas decât acela al unui vuiet nesfârșit. O forfotă cu care nu mă puteam obișnui, chiar după atâta timp; simțeam că fusesem trimis acolo dintr-o eroare a Dumnezeului în care credeam, ca singură putere ce rotește cosmosul, ori, dimpotrivă, dintr-un plan al aceluiași Dumnezeu care nu putea fi înțeles. Un vapor greu, mare, de fier. O cușetă mică, o cutie ca toate cele câteva mii de la bord, cu o ușă albă, îngustă și verticală, care îmi dă voie să ies în picioare; un pat la fel de alb, la fel de îngust și orizontal, care îmi permite o ieșire automată în somn către vis. Și neapărat necesară în poziție culcat. Aici sunt. A nu se uita hubloul rotund.
Știam că avusesem cândva o voce și că ochii mei priviseră. Cenușiu, gri, apăsător, cerul apelor parcă nu vrea să se mai însenineze vreodată. A treia zi de călătorie pe imensul vapor e din ce în ce mai lungă. Călătorii sunt somnolenți, ca niște fluturi cu aripi de lemn; hipnotizați de nori cenușii, care par să scufunde mai adânc vaporul în apele încețoșate, ale căror valuri sunt doar mici încrețituri, riduri bătrâne de veșnicie pe fața oceanului. Bineînțeles că tratamentul e scump... A se privi atent veșnica frământare a apelor, șoptește tuturor o voce care a uitat demult strigătele clare ale pescărușilor jucându-se sub un cer senin.
Acel paradis în care fusesem o singură dată, ca pentru a mi se demonstra evidența existenței sale, nu trebuia cu niciun preț să fie uitat. Pedeapsa putea fi oricât de dureroasă, dar uitarea nu putea fi veșnică, ci doar trecătoare, așa cum toate sunt într-o perpetuă rotire.
Planete în semne, planete în case, case în semne, îmi spusese astrologul. Și eram sigur că mai jos de atât nu puteam să cad, simțind căderea ca pe o aruncare în valurile altui timp; un timp scurtat sau dilatat după măsura unor stranii ritmuri, ale acestor inimi aproape colective, surori cu voie sau fără de voie ale aceleiași împărtășite căderi. Ridică-te și mergi! Semnele...
. . .

20 ianuarie 2018

PREMONIȚIE (Din volumul în pregătire ”ECOUL TĂCERII”)

Acum va veni o vreme când Dumnezeu va lua în palmele lui mari şi bune toate cele douăsprezece zodii, le va amesteca aşa cum se amestecă zarurile și le va arunca înapoi pe cer.
Va veni o vreme când, după timpi foarte lungi, undeva pe acolo, printre cele douăsprezece zodii, o ființă va fi dăruită de Dumnezeu cu harul descoperirii locurilor noi ale zodiilor și cu semnificațiile lor noi.
Va veni apoi o vreme când ființa aceea va dărui tuturor celorlalte ființe bucuria noii cunoașteri. Va vedea cum se vor bucura și ele, apoi cum ele vor ști deodată totul mult prea bine, atât de bine încât vor crede cu toții că sunt cu adevărat înțelepți.
Va veni apoi o vreme când vor folosi cu bine această știință a noilor locuri ale celor douăsprezece zodii, dar și o vreme când nu o vor mai face.
Va veni vremea celor rele, dinadins gândite și folosite spre a domina și avea din ce în ce mai multă putere asupra celorlalți, fie ei oameni ori alte viețuitoare. Vremea asta va dura mult de tot, atât de mult cât va fi necesar răului să crească, să se răspândească, să rodească, dar abia atunci...
Va veni o vreme când Dumnezeu va lua în palmele lui mari și bune toate cele douăsprezece zodii, le va amesteca așa cum se amestecă zarurile și le va arunca înapoi pe cer.
2008

17 ianuarie 2018

PEISAJ DE IARNĂ CU PĂSĂRI ȘI PĂDURE (Din volumul în pregătire ”ECOUL TĂCERII”)


Ferestre acoperite cu cristale de respirații, înflorite în gheață. Vânt, șuierând fără încetare, nepăsător al zilelor și nopților, povestind legende uitate demult. Foc pâlpâind fremătător în sobă, la fel ca viața. Ar putea fi o formă de pace a frigului. Pașii duc spre adăpostul crengilor pădurii. În stoluri înfrigurate, ciorile trăiesc, fără ca nimeni să mai știe cu ce se hrănesc. Din timp în timp, zboară haotic și croncănesc a jale peste zăpezi neatinse de picior de om. Copacii le privesc nemișcați. Universul alb se rotește odată cu năluca lor zburătoare în cercuri largi, iar și iar, până când ți se pare că vezi ieșind din plămânii lor negri un fel de abur. Semnele scrisului lor, o oarecare siguranță că moartea căldurii e înșelătoare. Câteodată, una din ele moare, căzând pe pământ. Copacii rămân singurii sprijinitori ai cerului prin puterea înfrățirii lor în pădure, unde zăpada doarme în albul neclintit de vânt. Undeva, în locuri îndepărtate, în lume e foarte cald. Acolo, păsările au culori de curcubeu și copacii sunt de un verde aproape crud, ca într-un vis întâmplat în nopți care au îmbătrânit, așteptând lungă vreme un cântec ori un surâs.

09 ianuarie 2018

IANUARIE

Foamea – ori setea – de scris, această ciudată nevoie, care îmi strânge câteodată sufletul ore întregi. O idee trecând prin mintea mea, lăsând doar urma pe care o poate lăsa zborul unei păsări, fără putința de a-i regăsi plutirea. Un fel de vânt alb, care îmi bântuie prin trup. Uneori, uscat ca o fierbinte curgere prin sângele meu. Ceva neatins și totuși acolo, înăuntru, tânjind spre ființă din mine însumi. Pași rătăcind, oameni în jur, mulți oameni, o sumedenie de singurătăți călătoare pe lângă peticele mele de hârtie cu notițe, care nu ajută la nimic și cerul care își păstrează stelele atât de departe încât în cosmosul arătat astronauților este totdeauna întuneric. De ce este atâta întuneric acolo, printre miliardele de stele, pe care le-am crezut a fi doar lumină? Dacă soarele și toate stelele au un număr exact de raze, eu am impresia că îmi lipsește una din ele, că într-un fel sau altul am pierdut-o, sau poate mi-a fost retezată, amputată printr-o necunoscută operație în anii care nu-și mai pot dezvălui amintiri pentru mine. Ce fel de strălucire șchioapă mă poartă prin lume? Oricât de puternică mi-ar fi fost vocea, raza, a izbutit să facă întunericul să fie doar mai puțin beznă, pentru o fărâmă de clipă. Și ei toți vorbind, vorbind întruna, mult și cu multe cuvinte. Alții, citind, la fel de multe cuvinte. Și foamea mea de raza lipsă, aceeași foame de scris, o boală greu purtată în zonele mele de tăcere a memoriei. În acest ianuarie, care mă constrânge să privesc înainte la fel de egal cum privesc înapoi, nu mai am puterea dumnezeiască de a zămisli oameni din cuvintele mele. Nici întâmplări, destine ori meditații fără scop. Sunt ca un infirm înfometat și păsările care îmi duceau gândurile către alte zări nu vor mai veni curând. Au plecat toamna trecută și însemnările mele de atunci sunt biete cicatrici uitate pe trupul zborului lor. Să încerc măcar să înțeleg că mă îndrept cu pași mari către țărmul celălalt al nașterii. A dărui înseamnă a avea fără a poseda. Am avut. Am dăruit. Ei, și? Întunericul nu poate fi decât egal cu el însuși, la fel ca tăcerea. De ce mă ascund printre ele?
Acum, deși e un început de an, impresia de sfârșit se strecoară în gânduri pe nesimțite. Da, sunt contrariul meu însumi. O umbră a unui frate uitat își aduce aminte să trăiască, pe când zorii mei sunt mult întârziați în depărtarea unei îndelungate nopți. O noapte lungă cât o hibernare, din care poate că nu mă voi mai trezi. El, însă, fratele care nu are și n-a avut niciodată cuvinte, își simte foamea de ele prin mine, cel care înlănțuiam cândva cu ușurință cuvintele în cărți. Oceanul acestor cuvinte mă va îneca. Și nu e nici o pasăre, nici o pasăre albastră, din cele pe care de atâtea ori le-am imaginat, să-mi vină în ajutor. Fratele întunecat, ascuns atâta vreme în întuneric, va trăi. Eu, nu. Rația timpului meu se încheie; nu mai pot prelungi contractul cu dumnezeul imaginației mele. Și știu că nu va fi niciodată pace între oameni și timp. El nu curge, ci pulsează în sfera lui infinită, fără viață, dar veșnic flămând de ea.
Cenușa mi se împrăștie și nu mă va mai renaște. Pasărea Phoenix și-a trăit ultima ei moarte. Șuieră vântul alb, șoaptele lui curăță valurile oceanului de cuvinte. Privesc lumea - poate doar un sărman produs al imaginației mele, având cândva îndrăzneala de a o recrea - înfometat, fără să vreau să știu de câte ori am fost îndestulat de beția bogăției scrisului fără a plăti niciodată nimic. Vântul acesta nu poate umfla pânzele niciunei corăbii. Unde s-au topit razele purpurii și strălucirile albastre? Unde sunt șoaptele calde, ca o atingere adevărată? Nu mai sunt ochi care să vadă. Fratele meu se naște din această stranie geneză, din furtuna aceasta, care nu mai este un glas al îngerilor, ci un cor tragic de strigăte de zei. E atât de tânăr, nu știe că va trebui să ia totul de la început. El, da. Eu, nu.
Acum sunt numai un cuvânt durut. O altă picătură în oceanul pe care nu-l poate vedea nimeni, unduindu-și apele în bătaia vântului alb. Întunericul, stăpân al cosmosului, îmi va devora trupul cu o foame care nu seamănă în vreun fel cu foamea mea de scriere, de descriere. Întunericul e veșnic flămând: nu poate trăi decât prin ființe de lumină vie, numite oameni. Astfel e lăsat pe lume de gândul neînțeles al marelui necunoscut. 
Și nu mai există acum. Nici început. Nici sfârșit. Nici înapoi.
Nici înainte, la întâlnirea cu fratele meu, Ianus.

08 ianuarie 2018

ACOPERIT (Fragment)

   . . .
Cineva cere o copie a unui act. Nu se oferă nimeni să meargă la copiator. Eu. Un minut-două, poate trei, scap de masa de cristal a ședinței. Masă umană. Mulțime ordonată. Strict ordonată. Alerg, nu foarte iute, spre copiator. Hârtiile, în mâinile mele. Holul, între birouri. Exact aici, imediat după ce intru, amețesc. În cap îmi șuieră rafalele de vânt din stradă, deși, aici, sus, totul este închis, totul este etanș. Strigătul pescărușului îmi așază o grimasă dureroasă pe un chip pe care tocmai l-am pierdut. Cad, alături de rotilele copiatorului. Bâzâie, indiferent, înainte. Un OZN aterizat pe pământul de la etajul XXI, cu aripioare, luminițe și butoane, toate clipind, foșnind descântece într-o limbă necunoscută. Rugăciunea lui așteaptă, calmă, comenzi. ON/OFF. COPY. ENTER. CANCEL. Am transpirat. Văd steluțe galbene, suprapuse peste bezna monitorului de sub frunte. Închid. Ochii. Din întuneric și umbre ți-au fost plămădite chipurile, știu că gândesc, dar de data asta nu pot să scriu. Atât, apoi gânduri nu mai sunt. Află-le. Îndepărtate văi, îndepărtate țărmuri, te cheamă, pescărușule. Ne cheamă, eu zbor, tu respiri. Greu. Inima. Cafea tare, prea tare, fără zahăr, tensiunea, izbutesc să îngân, aproape vizibil. Deschid privirea pe roțile copiatorului, unde zăresc un colț de coală, îmi simt cravata, o deznod, o copie pierdută din greșeală sub el, cum sunt poate sute, mii, în locul acesta. Nu, nu le nimeni ia în seamă. Belșug de hârtie. Holde, lanuri, păduri, ei se grăbesc și nu știu cât de lungă e calea până acolo, ca și cum nu ar vrea, de parcă le-ar fi de ajuns că nu știu, de ce nu învață eu nu știu. Noaptea, oamenii de serviciu. Emigranți și giganticele lor aspiratoare. Aspiratoare de aspirații și deșeuri pierdute. Săraci. Ființe fără chip, în lumina zilei sau a lămpilor artificiale, care, aici, sunt normale douăzeci și patru de ore pe zi. Apuc foaia, mâna mea e a altui emigrant, căzut pe spate, cu fața spre nici un cer. Plafon argintiu, metalic, lângă rotilele astea uitate. Nemișcate. E acoperită de praf. Stă demult pierdută aici, sub mașina asta? Da, îmi răspunde. (Halucinație, eu?) Întreb, odată ce pe foaia – copie de xerox – văd un chip de bărbat. Fără tonalități intermediare, la fel ca toate copiile. Un chip în alb-negru distinct, poate al cuiva cunoscut, pe care doar eu nu-l cunosc. Are ochii închiși. Fața îi e liniștită. Pare că doarme, într-o stare de pace greu dobândită. (O astfel de pace au doar cadavrele generoase cu privitorii, a scris cineva. Lucrarea magică, alchimică, cea mai frumoasă și mai grea lucrare, nu e înnobilarea textului, spunea el, ci a ființei.) Împăcat, pentru totdeauna, cu sine. Eu, nu, sigur nu, eu nu mai am cap, sau chip, nu știu bine. De curând, parcă mi le-am pierdut. Îmi aduc aminte. Îl regăsesc oare acum, o copie de siguranță, sosită din zbaterile unui leșin, ale unui nou întuneric, nu ale vântului, nu ale pescărușului și nici ale aripilor lui? Mă grăbesc să ascund copia printre celelalte hârtii ale dosarului. Nimeni n-are să reclame asta. Respir aer, închis aici, parțial liber. Nu, nu sunt camere de supraveghere. Memoria copiatorului păstrează evidența miilor de accesări. Amintirile lui. Aparatul ăsta a ostenit prea repede, e doar o biată mașină. Sunt atât de multe. Nimeni n-ar mai putea spune cine, când și în ce fel a pierdut una din copii, a unei fețe oarecare. E numai un alt chip pierdut, la fel de necunoscut și atât. Sau nu. Acum suntem mai puțin singuri. Un copil trist a primit un dar mult așteptat, secret, după o lungă și tainică rugăciune. Mă ridic. Dincolo de sticla incasabilei ferestre, la nivelul XXI, pescărușul aleargă, departe de orice etanșeitate artificială, sus, mai sus, mereu mai departe, căutând. Hăituit de oraș, fără mare și țărm, nu-i pot auzi țipătul, e la fel de închis, ca și mine, afară.
   . . .

TIME / TIMP (Expus la Muzeul de Artă Târgoviște, 2014)

Drawing / Desen, A3

04 ianuarie 2018

TĂCEREA CLOPOTELOR

Lumina unui bec roșu se aprinde în fiecare seară în vârful turnului de fier al cazărmii, printre antene de tot felul. Când se întunecă, lumina pare o stea rătăcită printre alte stele, dintre care niciuna nu e roșie. Asta o face să pară deosebită. Ar putea ea oare stârni războiul nocturn al câinilor fără stăpân împotriva altora, care au stăpân? Nu știe nimeni din oraș. Câteodată, când aerul este curat, de obicei după ploi de primăvară, steaua, adică becul, pare că strălucește mai tare văzută de pe pământ. Altădată provoacă locuitorilor insomnii, crize existențiale sau de ulcer, dar nu au voie să stingă becul aprins în vârf, sus, odată cu lăsarea serii, conform unor regulamente militare foarte precise. Dacă l-ar stinge s-ar putea produce un accident aviatic sau altceva grav. Poate că de aceea trebuie să accepte cu toții necesitatea luminii de sus, fie ei oameni sau câini, nefericiți, flămânzi, slabi și murdari, locuind în același oraș cu o cazarmă și un turn de fier pe care se aprinde în fiecare seară o stea roșie. Nu, nu e steaua nordului, aceea se vede rar din oraș, iar cel care o caută o descoperă în serile de iarnă, dincolo de orizont, în zona de cer unde turla bisericii ar putea s-o atingă cu vârful clopotniței.