LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

20 ianuarie 2018

PREMONIȚIE (Din volumul în pregătire ”ECOUL TĂCERII”)

Acum va veni o vreme când Dumnezeu va lua în palmele lui mari şi bune toate cele douăsprezece zodii, le va amesteca aşa cum se amestecă zarurile și le va arunca înapoi pe cer.
Va veni o vreme când, după timpi foarte lungi, undeva pe acolo, printre cele douăsprezece zodii, o ființă va fi dăruită de Dumnezeu cu harul descoperirii locurilor noi ale zodiilor și cu semnificațiile lor noi.
Va veni apoi o vreme când ființa aceea va dărui tuturor celorlalte ființe bucuria noii cunoașteri. Va vedea cum se vor bucura și ele, apoi cum ele vor ști deodată totul mult prea bine, atât de bine încât vor crede cu toții că sunt cu adevărat înțelepți.
Va veni apoi o vreme când vor folosi cu bine această știință a noilor locuri ale celor douăsprezece zodii, dar și o vreme când nu o vor mai face.
Va veni vremea celor rele, dinadins gândite și folosite spre a domina și avea din ce în ce mai multă putere asupra celorlalți, fie ei oameni ori alte viețuitoare. Vremea asta va dura mult de tot, atât de mult cât va fi necesar răului să crească, să se răspândească, să rodească, dar abia atunci...
Va veni o vreme când Dumnezeu va lua în palmele lui mari și bune toate cele douăsprezece zodii, le va amesteca așa cum se amestecă zarurile și le va arunca înapoi pe cer.
2008

17 ianuarie 2018

PEISAJ DE IARNĂ CU PĂSĂRI ȘI PĂDURE (Din volumul în pregătire ”ECOUL TĂCERII”)

Ferestre acoperite cu cristale de respirații, înflorite în gheață. Vânt, șuierând fără încetare, nepăsător al zilelor și nopților, povestind legende uitate demult. Foc pâlpâind fremătător în sobă, la fel ca viața. Ar putea fi o formă de pace a frigului. Pașii duc spre adăpostul crengilor pădurii. În stoluri înfrigurate, ciorile trăiesc, fără ca nimeni să mai știe cu ce se hrănesc. Din timp în timp, zboară haotic și croncănesc a jale peste zăpezi neatinse de picior de om. Copacii le privesc nemișcați. Universul alb se rotește odată cu năluca lor zburătoare în cercuri largi, iar și iar, până când ți se pare că vezi ieșind din plămânii lor negri un fel de abur. Semnele scrisului lor, o oarecare siguranță că moartea căldurii e înșelătoare. Câteodată, una din ele moare, căzând pe pământ. Copacii rămân singurii sprijinitori ai cerului prin puterea înfrățirii lor în pădure, unde zăpada doarme în albul neclintit de vânt. Undeva, în locuri îndepărtate, în lume e foarte cald. Acolo, păsările au culori de curcubeu și copacii sunt de un verde aproape crud, ca într-un vis întâmplat în nopți care au îmbătrânit, așteptând lungă vreme un cântec ori un surâs.

09 ianuarie 2018

IANUARIE

Foamea – ori setea – de scris, această ciudată nevoie, care îmi strânge câteodată sufletul ore întregi. O idee trecând prin mintea mea, lăsând doar urma pe care o poate lăsa zborul unei păsări, fără putința de a-i regăsi plutirea. Un fel de vânt alb, care îmi bântuie prin trup. Uneori, uscat ca o fierbinte curgere prin sângele meu. Ceva neatins și totuși acolo, înăuntru, tânjind spre ființă din mine însumi. Pași rătăcind, oameni în jur, mulți oameni, o sumedenie de singurătăți călătoare pe lângă peticele mele de hârtie cu notițe, care nu ajută la nimic și cerul care își păstrează stelele atât de departe încât în cosmosul arătat astronauților este totdeauna întuneric. De ce este atâta întuneric acolo, printre miliardele de stele, pe care le-am crezut a fi doar lumină? Dacă soarele și toate stelele au un număr exact de raze, eu am impresia că îmi lipsește una din ele, că într-un fel sau altul am pierdut-o, sau poate mi-a fost retezată, amputată printr-o necunoscută operație în anii care nu-și mai pot dezvălui amintiri pentru mine. Ce fel de strălucire șchioapă mă poartă prin lume? Oricât de puternică mi-ar fi fost vocea, raza, a izbutit să facă întunericul să fie doar mai puțin beznă, pentru o fărâmă de clipă. Și ei toți vorbind, vorbind întruna, mult și cu multe cuvinte. Alții, citind, la fel de multe cuvinte. Și foamea mea de raza lipsă, aceeași foame de scris, o boală greu purtată în zonele mele de tăcere a memoriei. În acest ianuarie, care mă constrânge să privesc înainte la fel de egal cum privesc înapoi, nu mai am puterea dumnezeiască de a zămisli oameni din cuvintele mele. Nici întâmplări, destine ori meditații fără scop. Sunt ca un infirm înfometat și păsările care îmi duceau gândurile către alte zări nu vor mai veni curând. Au plecat toamna trecută și însemnările mele de atunci sunt biete cicatrici uitate pe trupul zborului lor. Să încerc măcar să înțeleg că mă îndrept cu pași mari către țărmul celălalt al nașterii. A dărui înseamnă a avea fără a poseda. Am avut. Am dăruit. Ei, și? Întunericul nu poate fi decât egal cu el însuși, la fel ca tăcerea. De ce mă ascund printre ele?
Acum, deși e un început de an, impresia de sfârșit se strecoară în gânduri pe nesimțite. Da, sunt contrariul meu însumi. O umbră a unui frate uitat își aduce aminte să trăiască, pe când zorii mei sunt mult întârziați în depărtarea unei îndelungate nopți. O noapte lungă cât o hibernare, din care poate că nu mă voi mai trezi. El, însă, fratele care nu are și n-a avut niciodată cuvinte, își simte foamea de ele prin mine, cel care înlănțuiam cândva cu ușurință cuvintele în cărți. Oceanul acestor cuvinte mă va îneca. Și nu e nici o pasăre, nici o pasăre albastră, din cele pe care de atâtea ori le-am imaginat, să-mi vină în ajutor. Fratele întunecat, ascuns atâta vreme în întuneric, va trăi. Eu, nu. Rația timpului meu se încheie; nu mai pot prelungi contractul cu dumnezeul imaginației mele. Și știu că nu va fi niciodată pace între oameni și timp. El nu curge, ci pulsează în sfera lui infinită, fără viață, dar veșnic flămând de ea.
Cenușa mi se împrăștie și nu mă va mai renaște. Pasărea Phoenix și-a trăit ultima ei moarte. Șuieră vântul alb, șoaptele lui curăță valurile oceanului de cuvinte. Privesc lumea - poate doar un sărman produs al imaginației mele, având cândva îndrăzneala de a o recrea - înfometat, fără să vreau să știu de câte ori am fost îndestulat de beția bogăției scrisului fără a plăti niciodată nimic. Vântul acesta nu poate umfla pânzele niciunei corăbii. Unde s-au topit razele purpurii și strălucirile albastre? Unde sunt șoaptele calde, ca o atingere adevărată? Nu mai sunt ochi care să vadă. Fratele meu se naște din această stranie geneză, din furtuna aceasta, care nu mai este un glas al îngerilor, ci un cor tragic de strigăte de zei. E atât de tânăr, nu știe că va trebui să ia totul de la început. El, da. Eu, nu.
Acum sunt numai un cuvânt durut. O altă picătură în oceanul pe care nu-l poate vedea nimeni, unduindu-și apele în bătaia vântului alb. Întunericul, stăpân al cosmosului, îmi va devora trupul cu o foame care nu seamănă în vreun fel cu foamea mea de scriere, de descriere. Întunericul e veșnic flămând: nu poate trăi decât prin ființe de lumină vie, numite oameni. Astfel e lăsat pe lume de gândul neînțeles al marelui necunoscut. 
Și nu mai există acum. Nici început. Nici sfârșit. Nici înapoi.
Nici înainte, la întâlnirea cu fratele meu, Ianus.

08 ianuarie 2018

ACOPERIT (Fragment)

   . . .
Cineva cere o copie a unui act. Nu se oferă nimeni să meargă la copiator. Eu. Un minut-două, poate trei, scap de masa de cristal a ședinței. Masă umană. Mulțime ordonată. Strict ordonată. Alerg, nu foarte iute, spre copiator. Hârtiile, în mâinile mele. Holul, între birouri. Exact aici, imediat după ce intru, amețesc. În cap îmi șuieră rafalele de vânt din stradă, deși, aici, sus, totul este închis, totul este etanș. Strigătul pescărușului îmi așază o grimasă dureroasă pe un chip pe care tocmai l-am pierdut. Cad, alături de rotilele copiatorului. Bâzâie, indiferent, înainte. Un OZN aterizat pe pământul de la etajul XXI, cu aripioare, luminițe și butoane, toate clipind, foșnind descântece într-o limbă necunoscută. Rugăciunea lui așteaptă, calmă, comenzi. ON/OFF. COPY. ENTER. CANCEL. Am transpirat. Văd steluțe galbene, suprapuse peste bezna monitorului de sub frunte. Închid. Ochii. Din întuneric și umbre ți-au fost plămădite chipurile, știu că gândesc, dar de data asta nu pot să scriu. Atât, apoi gânduri nu mai sunt. Află-le. Îndepărtate văi, îndepărtate țărmuri, te cheamă, pescărușule. Ne cheamă, eu zbor, tu respiri. Greu. Inima. Cafea tare, prea tare, fără zahăr, tensiunea, izbutesc să îngân, aproape vizibil. Deschid privirea pe roțile copiatorului, unde zăresc un colț de coală, îmi simt cravata, o deznod, o copie pierdută din greșeală sub el, cum sunt poate sute, mii, în locul acesta. Nu, nu le nimeni ia în seamă. Belșug de hârtie. Holde, lanuri, păduri, ei se grăbesc și nu știu cât de lungă e calea până acolo, ca și cum nu ar vrea, de parcă le-ar fi de ajuns că nu știu, de ce nu învață eu nu știu. Noaptea, oamenii de serviciu. Emigranți și giganticele lor aspiratoare. Aspiratoare de aspirații și deșeuri pierdute. Săraci. Ființe fără chip, în lumina zilei sau a lămpilor artificiale, care, aici, sunt normale douăzeci și patru de ore pe zi. Apuc foaia, mâna mea e a altui emigrant, căzut pe spate, cu fața spre nici un cer. Plafon argintiu, metalic, lângă rotilele astea uitate. Nemișcate. E acoperită de praf. Stă demult pierdută aici, sub mașina asta? Da, îmi răspunde. (Halucinație, eu?) Întreb, odată ce pe foaia – copie de xerox – văd un chip de bărbat. Fără tonalități intermediare, la fel ca toate copiile. Un chip în alb-negru distinct, poate al cuiva cunoscut, pe care doar eu nu-l cunosc. Are ochii închiși. Fața îi e liniștită. Pare că doarme, într-o stare de pace greu dobândită. (O astfel de pace au doar cadavrele generoase cu privitorii, a scris cineva. Lucrarea magică, alchimică, cea mai frumoasă și mai grea lucrare, nu e înnobilarea textului, spunea el, ci a ființei.) Împăcat, pentru totdeauna, cu sine. Eu, nu, sigur nu, eu nu mai am cap, sau chip, nu știu bine. De curând, parcă mi le-am pierdut. Îmi aduc aminte. Îl regăsesc oare acum, o copie de siguranță, sosită din zbaterile unui leșin, ale unui nou întuneric, nu ale vântului, nu ale pescărușului și nici ale aripilor lui? Mă grăbesc să ascund copia printre celelalte hârtii ale dosarului. Nimeni n-are să reclame asta. Respir aer, închis aici, parțial liber. Nu, nu sunt camere de supraveghere. Memoria copiatorului păstrează evidența miilor de accesări. Amintirile lui. Aparatul ăsta a ostenit prea repede, e doar o biată mașină. Sunt atât de multe. Nimeni n-ar mai putea spune cine, când și în ce fel a pierdut una din copii, a unei fețe oarecare. E numai un alt chip pierdut, la fel de necunoscut și atât. Sau nu. Acum suntem mai puțin singuri. Un copil trist a primit un dar mult așteptat, secret, după o lungă și tainică rugăciune. Mă ridic. Dincolo de sticla incasabilei ferestre, la nivelul XXI, pescărușul aleargă, departe de orice etanșeitate artificială, sus, mai sus, mereu mai departe, căutând. Hăituit de oraș, fără mare și țărm, nu-i pot auzi țipătul, e la fel de închis, ca și mine, afară.
   . . .

TIME / TIMP (Expus la Muzeul de Artă Târgoviște, 2014)

Drawing / Desen, A3

04 ianuarie 2018

TĂCEREA CLOPOTELOR

Lumina unui bec roșu se aprinde în fiecare seară în vârful turnului de fier al cazărmii, printre antene de tot felul. Când se întunecă, lumina pare o stea rătăcită printre alte stele, dintre care niciuna nu e roșie. Asta o face să pară deosebită. Ar putea ea oare stârni războiul nocturn al câinilor fără stăpân împotriva altora, care au stăpân? Nu știe nimeni din oraș. Câteodată, când aerul este curat, de obicei după ploi de primăvară, steaua, adică becul, pare că strălucește mai tare văzută de pe pământ. Altădată provoacă locuitorilor insomnii, crize existențiale sau de ulcer, dar nu au voie să stingă becul aprins în vârf, sus, odată cu lăsarea serii, conform unor regulamente militare foarte precise. Dacă l-ar stinge s-ar putea produce un accident aviatic sau altceva grav. Poate că de aceea trebuie să accepte cu toții necesitatea luminii de sus, fie ei oameni sau câini, nefericiți, flămânzi, slabi și murdari, locuind în același oraș cu o cazarmă și un turn de fier pe care se aprinde în fiecare seară o stea roșie. Nu, nu e steaua nordului, aceea se vede rar din oraș, iar cel care o caută o descoperă în serile de iarnă, dincolo de orizont, în zona de cer unde turla bisericii ar putea s-o atingă cu vârful clopotniței.

24 decembrie 2017

ANUL TĂCERII (Fragment)

 . . .
Camerele în care trăise, fie ele locuințe, camere de hotel sau saloanele acestui spital. Gazde temporare din ziduri și cărămizi pe care le îmbrăcase peste trupul lui, care îl primiseră așa cum trupul lui primise musafirul cosmic al sufletului său. Așa cum sufletul său se adăpostise în trup, mai apoi în veșminte și odată cu toate acestea în camere și locuri deosebite, necesare vieții.
Sub cerul liber, acest loc atât de minunat încât îi dezvăluise nemărginirea, inginerul primise, odată cu lumina, mii de existențe, mii de suflete care nu aveau altă proprietate decât aceea de a fi un tot. Un întreg fără hotare, care s-ar fi putut numi sinele său. Acolo, sub cer, în el trăiesc deopotrivă cuvinte, oameni, bătrâni și tineri, buni și mai puțin buni, rude și cărți, flori și ființe vii, animale încă nenăscute și chiar și îngeri. N-ar putea născoci niciun cuvânt, unul singur, pentru toate acestea. E peste puterile lui, poate singurul motiv adevărat din cele multe care îl făcuseră să aleagă tăcerea. Acestui cuvânt, ascuns parcă sub zâmbetul tainic al unui Buddha, inginerul îi devine făptură, așa cum simte că poate fi centrul cosmic al cercului nesfârșit al aceleiași istorii, repetându-se pe sine în mii de feluri. Inginerul pătrunde, pe corabia tăcerilor lui, pe tărâmul nou, care își arată în mod fabulos toate piesele componente ale mecanismului, care-i pare cunoscut dintotdeauna. Tăcerea alcătuiește țesătura nevăzută și vie a apelor în care plutește, ca într-un vis la cârma căruia se află doar el.

A intrat deodată într-o clădire înaltă, cu o boltă rotunjind sus, din sticlă strălucitoare și pictată cu desene stranii. E îmbrăcat în negru și stă în mijlocul unui cerc de bărbați bătrâni, cu pelerine albe. E liniște desăvârșită. Aude cum începe să bată rar o tobă care răsună din ce în ce mai tare, în ritm din ce în ce mai iute. Ecourile tobelor răsună pe sub bolți ca și cum ar fi tunete. În timpul acesta, printre bătrâni trece o dansatoare îmbrăcată într-o rochie roșie ca sângele. Poartă în mâini o eșarfă de voal la fel de roșie. Dansând unduitor, îi atinge pe rând pe bătrâni, unul câte unul, în pasul dansului. Bătrânii râd, clătinându-și bărbile și arătându-și unul altuia că nu au dinți. De îndată ce eșarfa roșie a dansatoarei îi atinge lumina pelerinelor albe care îi îmbracă se întunecă. Inginerul privește tăcut dansul, stând nemișcat în mijlocul cercului lor. Bătrânii îi strigă în cor să le dezvăluie secretul tăcerii. Ieșiți din cuvinte, din capcana numelor voastre, ar dori să le strige, cu un glas mai puternic decât bătăile tobelor, dar nu rostește niciun cuvânt. Se simte păstrat în adâncul cel mai adânc al tăcerii când femeia dansând se apropie de el. Îl atinge cu voalul ei roșu, șoptindu-i cu glas șuierător la ureche: Ai ales știința cea mai grea, matematica umbrei, a luminii însângerate... Trebuie să fii deja foarte puternic dacă ai ajuns până aici. Fii atent: ai tu atâta lumină încât să poți hrăni acest animal veșnic flămând? Sângele îi tresare și hainele lui își schimbă culoarea în alb. Își simte corpul vibrând și i se pare că e un cal sălbatic, închis sub un acoperiș fără cer, împiedicat de frâie și pinteni străini. De sus, din bolta înaltă de sticlă, totul pare un rug ale cărui flăcări dansează în ritmul tobelor, deasupra pașilor femeii cu voal roșu. Inginerul simte că radiază lumină în cercul lor întunecat și în gâtlejul lui cuvintele sunt înlănțuite de o zăbală de fier și tăcerea i se schimbă într-o cumplită tortură căreia știe că nu-i poate scăpa. Tobele se aud din ce în ce mai rar, mai departe, voalul femeii e alb, pătat de sânge, îl flutură ca pe o aripă, dansând printre bătrânii în negru. Masca ei are chipul Evei, apoi dispare și totul se cufundă în întuneric.
     Tăcere și alegere. 
    Ceilalți se pot lăsa prinși, fără voia lor, de ghearele nevăzute ale unui mecanism străin, devorator de viață. El, nu.
 . . .
Cei ce doresc o lectură integrală a cărții o pot găsi aici:
https://archive.org/details/AnulTaceriiAutorConstantinP.Popescu

22 decembrie 2017

„ANUL TĂCERII ȘI ALTE POVESTIRI”: O recenzie a scriitorului N. Ionel (rev. Litere, nr. 11-12/2017)

CONSTANTIN P.  POPESCU, 
UN SCRIITOR  ÎNCĂ  NECUNOSCUT

Bucureștean (născut în 1956), scriitor mai întâi și pictor, Constantin P. Popescu, după cât l-am cunoscut, e un trăitor cu rară discreție într-o lume alternativă, viețuind întrucâtva după modelul literaturii. Este aceasta, gândesc, o modalitate de a trăi esteticul, fără dram de ostentație, ca pe un mod de existență. Cu ceva ani în urmă, și-a găsit un mediu  mai  liniștit în Târgoviște, unde, sprijinit de editorul Mihai Stan, și-a tipărit la editura Bibliotheca volumele: „Oameni de lângă noi” (proză scurtă, 2008), „Marmură neagră” (povestiri, 2011), „Marmură albă” (povestiri, 2012), „Anul tăcerii și alte povestiri” (2016). Tot în 2016, și-a mai tipărit, pe cont propriu, un mic roman de 136 pagini, „Douăsprezece nopți”. Comunicativ, de obicei în șoaptă și melancolic, prozatorul își prezintă cartea, la lansare, în puține cuvinte, ca pe o îndrăzneală mai degrabă nepermisă, timorat și aproape cerându-și scuze. Prin urmare, evenimentul nu lasă urme. Cei care se întâmplă să susțină valoarea cărții, chiar insistând cu căldură, par a menaja o vulnerabilitate. Însă cine are prilejul să-l citească cu răbdare, poate avea surpriza unei însemnate descoperiri scriitoricești.
Ultimul volum tipărit, „Anul tăcerii și alte povestiri”, impune, pregnant, o anume participare mistică, un control susținut al scriiturii, potrivit cu perspectiva lumii interioare a autorului, una a achizițiilor sale arhetipale îndeosebi. Un fior romantic, în primul rând, o emotivitate bogată, fără nimic exaltat totuși, fără a covârși limitele raționale, conduce, prin structura de totalitate a unui complex mental, cu totul  singular, la interiorizare, la formele vieții subconștiente. E afirmată astfel valoarea intuiției și fanteziei, în temeiul unui fantastic ce-și acoperă întreaga recuzită, de la Eminescu (cu idealismul său magic, având infiltrații mistic-religioase), trecând prin Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Ștefan Bănulescu, A. E. Baconsky și atâția alții, până la Ana Blandiana din „Cele patru anotimpuri”. Sunt incluse în această carte teme și motive ce se raportează la un evantai larg de credințe, de la animism și mitologie până la un pietism cu puternice accente ortodox-creștine.

19 decembrie 2017

MĂRTURISIRE

Din nesfârșita amintire-a cerului
Mi-a fost hărăzită pedeapsa
Unui fragment de memorie
În care zac, năruite-n ruine,
Marile speranțe 
Ale transparentelor umbre,
Curcubeul de lacrimi
Al culorii și cărții
Cu file de cuvinte
Din amintite închisori.
Mi-e dor de beția uitării
Răscumpărată cu timpul unei vieți
Mai scurte decât clipa razei de lumină
Din ochiul unei cosmice pisici.
Te rog, Doamne, să-ndepărtezi
Aceste întunecate zăpezi
Când nu mai cred în nimic
Și când, pentru tot ce mi-au luat,
Eu nu le mai pot mulțumi.
Sunt ostenit de istoria memoriei
Și de memoria istoriei întrupate 
Din cuvinte și noapte.
Aceste drumuri:
Pe toate le-am fost.
Lătratul de câine sălbatic
E plata chemării
Celui care scrie prin mine. (2013)


18 decembrie 2017

SPIRITUL LUI KEZO

Kezo se născuse în familia unui brutar și poate că din cauza căldurii cuptorului de pâine pielea sa a fost întotdeauna mai închisă la culoare, ca și cum ar fi fost arsă sau bronzată de soare. Asta îl făcea să fie deosebit dar, indiferent de frații lui, care aveau pielea albă ca făina brutarului, Kezo se aplecă din cea mai fragedă vârstă spre citit. Învăță cu mare ușurință să descifreze literele, pe care le simțea ascunse în gălăgioasa joacă a fraților săi, în toate cele ce se rosteau în brutărie și poate că și în gândurile lui. Învăță singur să citească, întâi în limba tatălui său, apoi altele și altele, străine și îndepărtate graiuri în care fuseseră scrise cărțile pe care le citea pe nerăsuflate. Tot ce ar fi putut semăna cu o carte îl atrăgea și îi sorbea filele cu sete, dar nu numai asta îi era bucuria. I se părea că pulberea albă, așternută peste tot în brutărie, sunt foi de carte și scria adesea cu mintea lui zvăpăiată tot felul de povești care se ștergeau deîndată sub pașii cumpărătorilor care se așezau la rând pentru pâinea caldă după truda zilei lor. Uneori, seara, când toți se odihneau, scria cu degetul lui de copil pe jos, pe făina bătătorită, povești în ciudatele semne ale limbilor deslușite curând și nu avea bucurie mai mare decât să știe că semnele vor trăi o noapte întreagă scrise astfel, în timp ce toți ceilalți dormeau, pentru că a doua zi lucrul brutarului le făcea să se stingă în pulberea făinii. După ce citea o carte, fie că era una de povești, un almanah vechi, o carte de istorie sau de orice fel, o împărtășea cu cea mai mare dragoste celor din apropierea lui, fraților și părinților, copiilor cu care se juca puțin de altfel, fiind ocupat mai toată vremea cu treaba de la brutărie și cititul. Asculta cu multă răbdare tot ce istoriseau căruțașii care aduceau sacii de făină la brutărie, morarii mustăcioși cu burți mari, clienții veniți de departe să cumpere pâinea tatălui său, care se mândrea cu cuptorul moștenit de la părinți și bunici. Soldații, care trecură într-o vreme prin țara lor, îl speriaseră, dar se obișnuise repede, mai ales că unul din ofițeri, oprindu-și calul semeț la brutărie, îi dărui o carte străină care îl făcu să învețe limba țării din care soldații veniseră.
Kezo avea minunatul dar al descifrării sensurilor, al înțelegerii tâlcurilor pe care poate că nici chiar cel ce scrisese cartea nu le-ar fi putut străvedea. Crescu scufundat în adâncul cărților împrumutate, dăruite sau chiar furate din librărie și puse la loc fără să știe nimeni. Și cartea citită de Kezo se împrăștia ca semințele semănătorului pe ogorul celor apropiați, povestită cu harul său, preschimbând-o parcă într-un nestemat.
 Trăi copilăria, apoi adolescența în familia brutarului, care se întrista adesea din pricină că nu l-a putut trimite la școli, simțind în sinea lui că nu ar fi dus mai departe facerea pâinii, așa cum și-ar fi dorit. Brutăria se afla acolo unde se aflase mereu, la răscrucea drumurilor. Încărunțise tatăl, încât ai fi spus că făina i se așternuse în păr odată cu trecerea anilor. Pentru fiul său cu pielea smeadă, vârsta se număra până acum în mii de cărți. Când se simți tânăr, pe la treizeci de ani, Kezo se gândi să înceapă să scrie, văzând că cei din preajmă nu-l mai ascultau la fel de fericiți, poate din cauza culorii pielii sale ori cine știe din ce alte pricini. Crezu, în mintea lui, rămasă la fel de curată, că poate se plictisiseră de el și poveștile lui, care nici măcar nu erau ale lui, ci ale cărților citite de el. Dar tocmai când se hotărî să scrie, un accident nefericit se întâmplă la brutărie și Kezo muri, uitându-și trupul într-o pată mare de sânge pe covorul de făină al brutăriei. Atunci părul tatălui albi dintr-o dată și mai apoi lăsă facerea pâinii în mâinile fraților lui Kezo. Asupra lor se așternu o cortină de tăcere adâncă, întreruptă numai de focul viu al cuptorului, care părea să nu se stingă niciodată, ca și amintirea lui Kezo, care nu lăsase în urma lui niciun cuvânt scris.
L-au înmormântat cum se cuvenea. La masa de pomenire, cei mulți aflați de față vorbiră de el. Fiecare povestea celorlalți ceea ce Kezo îi spusese cândva, în așa fel încât noaptea aceea de pomenire se prelungi peste zori și apoi în alte nopți. Ascultară rând pe rând toate cele rostite de Kezo până se hotărâse să scrie și se întâmplase nefericitul accident. Erau deopotrivă posomorâți și bucuroși, înțelegând că fără el poveștile nu le-ar fi fost niciodată povestite; doreau parcă - dacă acest lucru ar fi fost cu putință - să-l aducă înapoi din negura grea a pământului. Știau că odată cu Kezo nu dispăruseră cărțile, care încă se aflau în camera băiatului, rânduite cu miile pe rafturi de lemn nevopsit, ci poveștile lui pentru ei. Se gândeau că nici nu apucase să scrie, că nu-l mai puteau chema nicicum înapoi, tocmai când băiatul se înălțase până la tinerețe. Tatălui i se umeziră ochii: fiul nu își cunoscuse bunicul, nu trăise cât să iubească o femeie, cât să aibă un fiu. Nu gustase apa amară a banilor, nici mirosul sângelui proaspăt al morții, nici războiul. Poate că era mai bine așa. Mai avea încă trei frați. Alături de el, mama lui Kezo suspina încet. Își auzea aievea fiul povestind. Când cel din urmă vorbitor tăcu, încă mai aveau impresia că printre ei se află Kezo al lor și încă mai trăgeau nădejde că el va veni din nou, la fel ca altădată, deși înțelegeau bine că asta nu e cu putință. Nimeni nu mai știe cine a pus pe mormântul lui un caiet cu foi albe lângă o singură floare. Apoi au plecat cu toții la casele lor.
Auzind toate aceste povești, târziu, în miezul uneia din nopțile următoare, spiritul lui Kezo se înduplecă să se nască din nou, în casa și familia unui renumit caligraf de pe alt continent, unde știința lui era de mare preț. Caligraful creștea porumbei în curtea casei și alcătuia deseori adevărate opere de artă din literele ascunse în penele și în zborul porumbeilor. La naștere, spiritul lui Kezo i-a uimit pe toți: culoarea pe care o avea pielea lui era albă ca făina. Ursitoarele au ridicat din sprâncene a mirare pentru că, în jurul lui, trupul plăpând al pruncului părea că împrăștie lumină.
                                                                                                  Lui J.L.B.
                                                                                  Târgoviște, 2012 Martie

15 decembrie 2017

* * *



Peste ziduri, ca o umbră,
Mă strecor ușor.
Sunt un nimeni, nicăieri,
Pe umeri duc adânci tăceri
Și-am ajuns, din nopți de dor,
Un element de decor.
N-am orizont deschis spre înalturi.
Capabil nu sunt de cosmice salturi.
Bătrân dacă sunt, inutil, 
Eu încă privesc cu ochi de copil. (1985)


12 decembrie 2017

SCARA

Era întuneric. Adânc, de nepătruns. Mâinile mele căutau un sprijin. Nu aflam, înainte și înapoi, decât ziduri. Palmele simțeau tencuiala lor, aspră. Apoi, în stânga și în dreapta, la fel. Mă simțeam apăsat. Am căutat în jos, bâjbâind, pe pipăite, descoperind trepte care coborau. Atunci mi-am zis că trebuie să fie un fel de tunel, o galerie sau ceva asemănător. Am încercat să urc, cu grijă, întâi cu spatele, apoi cu fața la trepte. În mod ciudat, nu-mi era îngăduit să urc.  Picioarele îmi erau țintuite, bine lipite, cu tălpile spre treapta de sus. Mâinile, în efortul lor, apucau trepte care se aflau deasupra umerilor, trăgându-mi trupul din răsputeri, dar picioarele îmi erau înțepenite. Oboseam. Intrasem într-o stare de panică nedefinită. Nu-mi puteam imagina ce aș fi putut face să scap. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum ajunsesem aici. M-am întors spre coborâre, după eforturi lungi de a urca, pe trepte care îmi zădărniceau urcarea și mă obosiseră. Îmi spuneam că dacă pot coborî, neștiind cât de adânc, până la ce capăt de jos al scării, trebuie să-mi drămuiesc eforturile. Eram hotărât să ies afară cu orice preț. Închisoarea asta necunoscută îmi dădea fiori de groază. Îmi repetam, aproape cu voce tare, că trebuie ca mintea și instinctul meu firav de conservare să găsească o scăpare. O ieșire, cum găsești uneori numai în asemenea situații limită, de panică. Transpirasem. Mâinile mi se răniseră în lupta cu această forță, care nu-mi permitea să urc, blocându-mi tălpile pe o singură treaptă, de pe care puteam doar să cobor. Mi-am zis că e bine să pipăi cu mâinile înainte de a coborî treapta. Am pus palmele, am simțit treapta. Era la fel, egală cu celelalte ca dimensiune, la fel de înaltă și de lată. Aflam că mâinile mele pot măsura atât de exact tot ce mă înconjoară, cu o știință numai a lor, pe care nu aș fi bănuit-o. Ghemuit, am pus un picior, apoi am încercat să-l aduc înapoi, pe treapta de sus. Imposibilă mișcare. Gest imposibil, fără sens, absurd. Se lipise pe treapta de jos. Am pus şi celălalt picior, cu o ușurință neașteptată, pe noua treaptă. Am încercat, iarăși, să urc, întors cu fața. Aceeași forță, străină și stranie, îmi bloca mușchii, îmi țintuia tălpile, voința. Încordarea mea creștea. Va trebui doar să cobor, mă întrebam, până unde? Am coborât încă vreo câteva trepte, pipăind cu mâinile. Mă temeam de un gol, de un adânc orb, pe care să nu îl simt, să nu îl văd. Încercasem să zăresc ceva, dar întunericul era de nepătruns. Închizând ochii, zăream globuri luminoase, roșii, portocalii, galbene, care-mi jucau în spatele pleoapelor. Oboseala, tensiunea, panica se arătau astfel minții mele. Puteam sta în picioare, cu mâinile larg întinse în părți. Atingeam ziduri. Le simțeam a fi rotunde, curbate spre interior, ca un cilindru. Am scos un sunet, un geamăt de efort. M-am gândit că vocea îmi putea aduce un răspuns, un ecou, care să-mi arate cât e de mare spațiul în care puteam numai să cobor. Am strigat, mai întâi cu teamă. Am urlat. Îmi parveneau ecouri înfundate, scurte, purtând cu ele umbre umede, de pivniță, de hrubă. Am renunțat. A apărut teama de șobolani, de insecte ale adâncurilor, de lilieci. De strigoi, vampiri și de alte creaturi, poate doar ale minții mele. Nevăzute, imaginate, respirându-mi aerul, apropierea. Am făcut un greu efort de voință să le alung; era mai important să fiu lucid. Și măcar să cobor, până la capătul pe care nu îl vedeam. Am simțit că scara s-ar putea să se afunde în adâncul pământului. Sau să se înfunde, într-o grotă, într-o peșteră, cine știe unde. Am mai coborât, pas cu pas, pipăind, fără să-mi dau seama că ar fi trebuit să număr treptele, știind cât de înalte erau, după măsurătoarea cu palmele. Am renunțat; ar fi trebuit să mă gândesc de la început. Care început? Unde, cum ajunsesem aici, în ce vis uitat? Fără putința de a urca, ci numai de a păși pe trepte în jos? Preț de câteva clipe m-am odihnit, cu ochii închiși, domolind luminoasele globuri ale oboselii, ale tensiunii. Mi-am propus să respir calm şi regulat. Nimeni nu știa, cu atât mai  mult eu, singur, aici, cât aer voi mai fi având în închisoarea asta ne-imaginară. Mi-am dat seama că s-ar putea să ajung, tot coborând, la pânze de apă freatică. Poate nu era decât un puț, o fântână veche, uitată demult. Părăsită, zidită cu mine înăuntru. Pereții erau vag umezi, reci. Mâinile mele, zgâriate. Tocmai de aceea, simțeau mai ascuțit asprimea zidurilor. Atunci, după cele câteva clipe de odihnă, am hotărât că e mai bine să cobor repede, ca o lighioană, care pipăie înainte cu mâinile, apoi așază piciorele, unul după altul, pe treapta de mai jos, încercând din timp în timp să urce, dar fără putință. Zbatere, preț de minute întregi, poate ore. Efort intens, sfârșindu-se doar în sfâșietoare oboseală. Odihnă, gâfâind, o clipă. Cu ochi larg deschiși în întuneric, zăream, iată, ceva: o rază subțire de lumină. Jos, înaintea mea, verticală ca o săgeată. Am tresărit, mi-am frecat ochii. Nu mă înșelam, nu era foarte departe. Am coborât, fără precauțiile de până atunci, chemat parcă de lumina îngustă, aflată jos, în fața mea, ca o posibilitate neașteptată, un capăt. Încă nu puteam urca. Încercând, atât de îndârjit, cu fiecare pas, gestul meu, la fel de zadarnic, devenise între timp - cât timp? - un reflex. Am privit îndelung, până s-au înmiit imaginile razei de lumină în ochii mei, înlăcrimați și deschiși. Apoi, am așteptat. Atunci, am auzit mai întâi zgomotul: un foșnet neregulat, ca un vuiet, nu foarte ascuțit, care m-a uimit puțin. Și, nu, nu era doar șuierătoarea mea respirație, ci altceva. Am coborât mereu, apropiindu-mi lumina îndepărtată. Aveam o certitudine: lumina aceea exista. Mai erau câteva trepte, când am înțeles că acolo era o poartă posibilă, o ușă, având în spate o lumină. Printre stropii de sudoare și lacrimile din ochii obosiți, am aflat că acolo trebuia să ajung. Vuietul de dincolo de ușă se întețea. Un vânt cu rafale rare, egale. Apoi, am simțit un curent slab de aer. Aer proaspăt. Încă puțin. Trei trepte. Două. Una. Palmele îmi ating lemnul gros al unei uși, pe lângă care văd lumina, lumina zilei. Știam: e Soarele. Am pipăit, înfrigurat, în jurul dârei de lumină. Am găsit o clanță mare, care părea din fier gros. Am tras aer adânc în piept și am apăsat-o cu toată puterea. Cu un scârțâit sumbru, ușa s-a deschis înaintea mea, izbindu-mi ochii cu lumina clară a zilei. Am tresărit. Însă, înainte de a încerca să înțeleg, am țâșnit, cu puteri înnoite, spre lumină, fugind peste pragul ușii. Am căzut pe nisip. Am rămas întins, cu fața în jos, gâfâind. Sărutam, eliberat, nisipul însorit. Pe urmă, am înțeles vuietul: erau valuri. Era o mare, albastră. Ce bucurie imensă, să cobor, fără a fi putut urca, pe o plajă însorită! Am stat nemișcat, respirând. 
M-am odihnit mult. Când m-am ridicat, am zărit în spatele meu turnul înalt, de piatră veche, roasă de vreme și vânturi, ușa de lemn gros, închisă. Am înțeles: eu singur, nimeni altul, coborâsem de acolo, de sus, de la nivelul pe care nu-l vedeam de jos. Era ascuns în nori albi, care treceau prin ceruri, purtați de briza blândă a mării. 
Apoi, am plecat pe plajă. În nisipul ud, tălpile mele lăsau urme trecătoare, pe care valul care venea, mereu venea și mereu altul, le ștergea. Am știut, atunci, că nu în adâncul pământului îmi era îngăduit să cobor, ci pe Pământ.  
București, 2005