LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

15 decembrie 2017

* * *



Peste ziduri, ca o umbră,
Mă strecor ușor.
Sunt un nimeni, nicăieri,
Pe umeri duc adânci tăceri
Și-am ajuns, din nopți de dor,
Un element de decor.
N-am orizont deschis spre înalturi.
Capabil nu sunt de cosmice salturi.
Bătrân dacă sunt, inutil, 
Eu încă privesc cu ochi de copil. (1985)


12 decembrie 2017

SCARA

Era întuneric. Adânc, de nepătruns. Mâinile mele căutau un sprijin. Nu aflam, înainte și înapoi, decât ziduri. Palmele simțeau tencuiala lor, aspră. Apoi, în stânga și în dreapta, la fel. Mă simțeam apăsat. Am căutat în jos, bâjbâind, pe pipăite, descoperind trepte care coborau. Atunci mi-am zis că trebuie să fie un fel de tunel, o galerie sau ceva asemănător. Am încercat să urc, cu grijă, întâi cu spatele, apoi cu fața la trepte. În mod ciudat, nu-mi era îngăduit să urc.  Picioarele îmi erau țintuite, bine lipite, cu tălpile spre treapta de sus. Mâinile, în efortul lor, apucau trepte care se aflau deasupra umerilor, trăgându-mi trupul din răsputeri, dar picioarele îmi erau înțepenite. Oboseam. Intrasem într-o stare de panică nedefinită. Nu-mi puteam imagina ce aș fi putut face să scap. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum ajunsesem aici. M-am întors spre coborâre, după eforturi lungi de a urca, pe trepte care îmi zădărniceau urcarea și mă obosiseră. Îmi spuneam că dacă pot coborî, neștiind cât de adânc, până la ce capăt de jos al scării, trebuie să-mi drămuiesc eforturile. Eram hotărât să ies afară cu orice preț. Închisoarea asta necunoscută îmi dădea fiori de groază. Îmi repetam, aproape cu voce tare, că trebuie ca mintea și instinctul meu firav de conservare să găsească o scăpare. O ieșire, cum găsești uneori numai în asemenea situații limită, de panică. Transpirasem. Mâinile mi se răniseră în lupta cu această forță, care nu-mi permitea să urc, blocându-mi tălpile pe o singură treaptă, de pe care puteam doar să cobor. Mi-am zis că e bine să pipăi cu mâinile înainte de a coborî treapta. Am pus palmele, am simțit treapta. Era la fel, egală cu celelalte ca dimensiune, la fel de înaltă și de lată. Aflam că mâinile mele pot măsura atât de exact tot ce mă înconjoară, cu o știință numai a lor, pe care nu aș fi bănuit-o. Ghemuit, am pus un picior, apoi am încercat să-l aduc înapoi, pe treapta de sus. Imposibilă mișcare. Gest imposibil, fără sens, absurd. Se lipise pe treapta de jos. Am pus şi celălalt picior, cu o ușurință neașteptată, pe noua treaptă. Am încercat, iarăși, să urc, întors cu fața. Aceeași forță, străină și stranie, îmi bloca mușchii, îmi țintuia tălpile, voința. Încordarea mea creștea. Va trebui doar să cobor, mă întrebam, până unde? Am coborât încă vreo câteva trepte, pipăind cu mâinile. Mă temeam de un gol, de un adânc orb, pe care să nu îl simt, să nu îl văd. Încercasem să zăresc ceva, dar întunericul era de nepătruns. Închizând ochii, zăream globuri luminoase, roșii, portocalii, galbene, care-mi jucau în spatele pleoapelor. Oboseala, tensiunea, panica se arătau astfel minții mele. Puteam sta în picioare, cu mâinile larg întinse în părți. Atingeam ziduri. Le simțeam a fi rotunde, curbate spre interior, ca un cilindru. Am scos un sunet, un geamăt de efort. M-am gândit că vocea îmi putea aduce un răspuns, un ecou, care să-mi arate cât e de mare spațiul în care puteam numai să cobor. Am strigat, mai întâi cu teamă. Am urlat. Îmi parveneau ecouri înfundate, scurte, purtând cu ele umbre umede, de pivniță, de hrubă. Am renunțat. A apărut teama de șobolani, de insecte ale adâncurilor, de lilieci. De strigoi, vampiri și de alte creaturi, poate doar ale minții mele. Nevăzute, imaginate, respirându-mi aerul, apropierea. Am făcut un greu efort de voință să le alung; era mai important să fiu lucid. Și măcar să cobor, până la capătul pe care nu îl vedeam. Am simțit că scara s-ar putea să se afunde în adâncul pământului. Sau să se înfunde, într-o grotă, într-o peșteră, cine știe unde. Am mai coborât, pas cu pas, pipăind, fără să-mi dau seama că ar fi trebuit să număr treptele, știind cât de înalte erau, după măsurătoarea cu palmele. Am renunțat; ar fi trebuit să mă gândesc de la început. Care început? Unde, cum ajunsesem aici, în ce vis uitat? Fără putința de a urca, ci numai de a păși pe trepte în jos? Preț de câteva clipe m-am odihnit, cu ochii închiși, domolind luminoasele globuri ale oboselii, ale tensiunii. Mi-am propus să respir calm şi regulat. Nimeni nu știa, cu atât mai  mult eu, singur, aici, cât aer voi mai fi având în închisoarea asta ne-imaginară. Mi-am dat seama că s-ar putea să ajung, tot coborând, la pânze de apă freatică. Poate nu era decât un puț, o fântână veche, uitată demult. Părăsită, zidită cu mine înăuntru. Pereții erau vag umezi, reci. Mâinile mele, zgâriate. Tocmai de aceea, simțeau mai ascuțit asprimea zidurilor. Atunci, după cele câteva clipe de odihnă, am hotărât că e mai bine să cobor repede, ca o lighioană, care pipăie înainte cu mâinile, apoi așază piciorele, unul după altul, pe treapta de mai jos, încercând din timp în timp să urce, dar fără putință. Zbatere, preț de minute întregi, poate ore. Efort intens, sfârșindu-se doar în sfâșietoare oboseală. Odihnă, gâfâind, o clipă. Cu ochi larg deschiși în întuneric, zăream, iată, ceva: o rază subțire de lumină. Jos, înaintea mea, verticală ca o săgeată. Am tresărit, mi-am frecat ochii. Nu mă înșelam, nu era foarte departe. Am coborât, fără precauțiile de până atunci, chemat parcă de lumina îngustă, aflată jos, în fața mea, ca o posibilitate neașteptată, un capăt. Încă nu puteam urca. Încercând, atât de îndârjit, cu fiecare pas, gestul meu, la fel de zadarnic, devenise între timp - cât timp? - un reflex. Am privit îndelung, până s-au înmiit imaginile razei de lumină în ochii mei, înlăcrimați și deschiși. Apoi, am așteptat. Atunci, am auzit mai întâi zgomotul: un foșnet neregulat, ca un vuiet, nu foarte ascuțit, care m-a uimit puțin. Și, nu, nu era doar șuierătoarea mea respirație, ci altceva. Am coborât mereu, apropiindu-mi lumina îndepărtată. Aveam o certitudine: lumina aceea exista. Mai erau câteva trepte, când am înțeles că acolo era o poartă posibilă, o ușă, având în spate o lumină. Printre stropii de sudoare și lacrimile din ochii obosiți, am aflat că acolo trebuia să ajung. Vuietul de dincolo de ușă se întețea. Un vânt cu rafale rare, egale. Apoi, am simțit un curent slab de aer. Aer proaspăt. Încă puțin. Trei trepte. Două. Una. Palmele îmi ating lemnul gros al unei uși, pe lângă care văd lumina, lumina zilei. Știam: e Soarele. Am pipăit, înfrigurat, în jurul dârei de lumină. Am găsit o clanță mare, care părea din fier gros. Am tras aer adânc în piept și am apăsat-o cu toată puterea. Cu un scârțâit sumbru, ușa s-a deschis înaintea mea, izbindu-mi ochii cu lumina clară a zilei. Am tresărit. Însă, înainte de a încerca să înțeleg, am țâșnit, cu puteri înnoite, spre lumină, fugind peste pragul ușii. Am căzut pe nisip. Am rămas întins, cu fața în jos, gâfâind. Sărutam, eliberat, nisipul însorit. Pe urmă, am înțeles vuietul: erau valuri. Era o mare, albastră. Ce bucurie imensă, să cobor, fără a fi putut urca, pe o plajă însorită! Am stat nemișcat, respirând. 
M-am odihnit mult. Când m-am ridicat, am zărit în spatele meu turnul înalt, de piatră veche, roasă de vreme și vânturi, ușa de lemn gros, închisă. Am înțeles: eu singur, nimeni altul, coborâsem de acolo, de sus, de la nivelul pe care nu-l vedeam de jos. Era ascuns în nori albi, care treceau prin ceruri, purtați de briza blândă a mării. 
Apoi, am plecat pe plajă. În nisipul ud, tălpile mele lăsau urme trecătoare, pe care valul care venea, mereu venea și mereu altul, le ștergea. Am știut, atunci, că nu în adâncul pământului îmi era îngăduit să cobor, ci pe Pământ.  
București, 2005

11 decembrie 2017

UMBRE (Fragment)

. . .
Doar uneori, în nopți de toamnă care acopereau cu ceață lumina lunii, pe lespezile împodobite cu sidef albăstriu ale castelului se strecurau în dansuri numai de ele știute siluetele palide ale unor umbre fără trup. Ei aprindeau atunci multe lumânări în sfeșnice înalte de argint. Flăcările lor aruncau pe pereții de piatră cenușie siluetele unor fluturi negri, lăsând pe aceleași lespezi umbre care semănau cu lilieci orbecăind, perechi ale umbrelor fără trup. Spre surprinderea tuturor, flăcările lumânărilor rămâneau neclintite în adierile răcoroase ale șoaptelor, pe care le auzeau trecând nevăzute, rostite într-o limbă pe care cu toții aveau senzația că o cunoșteau - sau măcar încercau în tăcere să și-o amintească, să nu o uite -, fără să lase mărturie cuiva pentru asta. Glasuri fără chip își lăsau auzite silabe stranii însumate într-un cor neînțeles - gj, nuf, șșșt, llem, șcat, hih, scia, vab și multe altele de același fel - cu unele crescendo-uri smălțuite din când în când de gemete sau tăceri. Locul lor părea să fi rămas ascuns de veacuri în catacombele de sub castel, în tunelurile ruinate peste care își înălța crenelurile, ca pe un imens și nesfârșit mușuroi al unor furnici de nimeni cunoscute care îi măcinau temelia, zidind în adânc un tărâm pe care nu îndrăzniseră să-l cerceteze. Și flăcările magice ale lumânărilor păreau să înghețe timpul, în toiul dansului umbrelor fără trup și al vocilor. Sulițe arzătoare străpungeau neclintite întunericul cu focul lor vertical. Ei nu vorbeau, ascultând, ca vrăjiți, tot ce se petrece și, dacă ar fi rămas la fel de atenți, ar fi putut simți cum castelul își cutremură toate zidurile într-un hohot neomenesc, dar înfiorător de viu. Turnurile își unduiau umbrele pe pajiștea din fața castelului și caii simțeau în aer ceva nelămurit, care-i înfiora. Armurile cavalerilor se clătinau zornăindu-și metalul rece și săbiile se iveau din fiecare teacă neatinse de mâini. Dacă flăcările lumânărilor din sfeșnice nu ar fi fost cu totul nemișcate, ar fi crezut că plutesc, ei și castelul, pe o corabie fără căpitan, în vânturile unui ocean aspru de lumină albăstruie, care făcea ca toate umbrele coborâte din lună să se aștearnă pe nisipul mărunt al țărmului îndepărtat, unduindu-se și schimbându-și forma odată cu fiecare val. 

- Ce e cu tine, ce faci? 
Îl privea pe el cum își privea mâinile cum privi apoi lung vioara așezată alături ca și cum nu ar fi auzit-o rostind cuvintele nici cum intrase venind de la școală ea așteptă puțin apoi păru să se hotărască și spuse n-am să mai scriu niciodată am primit azi un răspuns clar mai clar decât orice alt semn și abia atunci el se uită la ea cu priviri albastre și înțelese dincolo de vorbele ei că sufletul lui se sculpta singur în roca pură barbară neșlefuită a unei muzici încă neauzite de nimeni și se gândi că întocmai la fel se petrecuseră lucrurile cu Bach și mai ales cu Beethoven care surzise și ea nu vedea cum se alcătuiesc în făptura lui armoniile încă nedestăinuite nimănui proful de literatură mi-a zis că e păcat ca o fată așa de tânără și frumoasă ca mine să viziteze atât de des moartea și el nu răspunse ci doar o privi și ea spuse mai departe da pentru că el zice că în povestirile mele trebuie să moară mai mereu ceva sau cineva o mamă un tată un fiu sau o bunică un sentiment sau o gâză și ce mai puteam eu să-i spun despre vrăbiile și porumbeii ucise de sete și de pisici și cum să-l fac să înțeleagă cum știu că te stingi încet până și tu că trebuie să afli mai devreme ori mai târziu cine e vinovat de starea asta de viață care nu e decât durere și el se uita la mine ca la o poamă dulce și proaspătă și mie îmi venea să plâng și să urlu că el voia să mă modeleze cică să fiu în ton cu ce se poartă și se vinde mai bine în literatură acum mai mult sex și mai multă violență emoțională da și moarte da dar în scene polițiste sau sadice.

Se opri, gâfâind și mâna ei așezată pe umărul lui i se păru grea și nu mai simți decât o cumplită tristețe pentru că ea știa dinainte să se fi întâmplat. Pe fața care i se înălțase spre chipul ei căzu o lacrimă pe care ea o șterse cu un deget și toate se opriră. Ca într-un joc cu un vrăjitor cu un clown cu un prinț cu o păpușă. Pe masă, filele partiturii flutură și vioara pare doar un trup fără viață păstrând în căușul ei cald încă minunățiile unei alte lumi. Și poate de vină nu e nimeni spuse el oricât de dragi și-ar fi fost unul altuia și luna asta ei doi împlineau împreună treizeci și șase de ani împărțiți egal și dintre ei doi numai el nu mergea mai departe și ea știa că el e cu foarte multă muzică înaintea timpului lumii ți-am zidit un castel Dona Alba ar fi vrut să-i spună dar nu. 

Numai toamna, uneori, nu în toate nopțile cu ceață, locuitorii castelului se învățaseră a trăi doar într-o veșnică așteptare a umbrelor fără trup, rostindu-și anticele descântece prin culoarele de întuneric străbătut de razele lumânărilor, care nu le puteau oferi nicio convingere fermă că nu visează. Așteptând, se priveau unii pe alții cum rostesc silabele cunoscute fără să se audă, doar deschizând gura și rotunjindu-și buzele, asemenea peștilor - nu toți - care nu-și află moartea numai în apă. Și nu înțelegeau că așteptarea lor și rostirea descântecului în mii de silabe - le păreau fără sens, odată ce nu erau nici măcar auzite, fără a mai încerca zadarnic să le alăture în cuvinte și fraze care le-ar fi putut istorisi ceva despre formele fără umbră care le născociseră – nu erau decât chemări neștiute ale unor făpturi uitate demult, tânjind către un tărâm fermecat și înfricoșător, pe care niciunul dintre ei nu avea curajul să-l cerceteze. Și, asemenea flăcărilor lumânărilor din sfeșnice, treceau, fără să ia seama, în timpul fără durată pe care numai razele lor îl străluminau. Când toate se linișteau, apărea Dona Alba. Atunci lumânările își înviorau pâlpâirile vii, colorându-și aurorele în roșu, iar locuitorii castelului își priveau cu înfiorare ivirea din trup a celei de a doua lor umbre. Adormeau ușor, în unduirile unei muzici de pe alt tărâm.   

Ca o planetă luminată de un soare mult prea arzător pentru viață, trupul băiatului nu rezistă bolii. Nu era sportiv, agil în jocuri sau pozne. Nu avea decât școala, vioara și sufletul drag al unei fete de care se îndrăgostise și pe care profesorul – ca nimeni altcineva, de altfel – nu o cunoștea. Purta însă zbuciumul lăuntric al unui foc tainic, lăsându-se devorat de flăcări pe care doar profesorul de muzică le presimțea a fi izvorul unor compoziții de geniu, neînțelese încă. Boala de plămâni îl răpuse lin, dizolvându-i viața în curentul nesfârșitelor armonii ale muzicii, pe care le stăpânea cu atât mai ușor cu cât se apropia de hotarul întunericului și al tăcerii. Viața îi era o taină pe care nu o mărturisise nimănui și cei apropiați lui îl simțeau ca pe un mesager din alte lumi, chemat, sosit și lăsându-și mesajul pentru ei toți încifrat în ochii lui senini, până în cea de pe urmă respirație. Poate că știa că va fi înțeles, de aceea nu vorbea deloc. Compusese ceva, dar părinții lui au arătat lucrările profesorului mult mai târziu, urmărind în chip evident să obțină doar bani din acest gest. Primiră din partea lui o sumă destul de mare și de atunci nu mai auzi niciodată de ei. Compozițiile băiatului erau muzica unui alt mileniu. Profesorul le păstră pentru un viitor care nu-i aparținea, tot așa cum nu-i aparținuse nici băiatului. Și în apropierea ființei lui, profesorul simte așternându-i-se o a doua umbră, primită în dar - peste orice putință de înțelegere - de la cel dispărut.

Floarea aceasta îmi ascultă frământările, muzica dinăuntru; privește și înțelege toată viața mea așa cum niciun om nu o poate face. Sunt peste cincizeci de ani de când îi dăruiesc apă și ea crește încet, în ritmul dăruit ei de un Dumnezeu al florilor. N-a înflorit decât o singură dată în toți acești ani și eu nici măcar nu îi mulțumesc. Știu că ea va trăi după mine, la trecerea pragului dincolo de care poate și eu voi izbuti să mă hrănesc doar cu lumină, ca o călăuză pe care acum nu sunt destul de matur sufletește pentru a o putea asculta la fel de blând cum – în tăcerea ei desăvârșită – floarea m-a ascultat și m-a însoțit toată viața.
. . .

07 decembrie 2017

DANSATORUL

Dansatorul se născuse ca întâiul fiu al unei familii sărmane, dar binecuvântată cu darul cântului. Îndeosebi mama îl legănase cu cântece la sânul ei pe când îl alăpta. Tatăl, obosit de trudă, cânta numai uneori, când se întorcea acasă după un pahar de vin băut la cârciumă. Cântecul său era altfel decât al mamei, mai bărbătesc și mai grav. Din pricina asta, pruncul crescu vânjos, mlădios și totodată înalt și zvelt. Însă ochii lui erau lipsiți de vedere, ca o pedeapsă pentru vreo vină neștiută a părinților sau strămoșilor lui. Părinții cântară cât se poate de trist când înțeleseră lucrul acesta, dar băiatul începu, încă la vârsta aceea fragedă, să se miște în ritmul cântecului trist al părinților cu o îndemânare  greu de înțeles. Mișcările lui păreau că îl desprind de pământ, că se ridică purtat parcă de aripile nevăzute ale cântului în văzduh, unduind mâinile așa cum nu mai făcuse vreodată alt dansator. Părinții îl ocroteau cât puteau de bine, văzându-l deosebit, fără a-l înțelege pe de-a-ntregul. Lipsit de vedere, rămase legat de  cântul mamei și al tatălui, ca și cum ar fi fost singura lui hrană. 
Dansând, băiatul vedea, în spatele pleoapelor lui închise pentru lumină, un tărâm alcătuit din raze și culori în care credea că trăiesc alături de el toți ceilalți, cântând. În raiul acela el era tăcut, numai dansul era singura limbă pe care o cunoștea fără a ști de unde. Legănat pe raze de stele, alcătuia un desen nemaivăzut de ochi omenești în strălucirea nesfârșită a cerului, mișcarea aceasta făcându-l să fie cu adevărat fericit. Trupul lui, care odată cu creșterea se desăvârșise, avea perfecțiunea unei sculpturi antice, vie cu adevărat. Părul negru îi deveni asemenea unei coame lucioase de cal și asta dădea un farmec deosebit dansului său. Mama îi ungea corpul cu rare și scumpe uleiuri strălucitoare. Dansa gol și desculț, după reguli încă necunoscute. Mâinile lui, puternice și fragile în același timp, împrăștiau semne care izbuteau să ajungă până în tainițele celor mai ascunse inimi, călăuzite de cântul care îi dăruia o viață deosebită. Tatăl privea uimit și cânta din ce în ce mai des cântecul lui grav și bărbătesc. Dansatorul fascina astfel pe toată lumea. Uneori mâinile lui păreau că răspândesc lumină în timp ce dansa și atunci oamenii simțeau că pot fi eliberați pentru totdeauna de lacrimi. 
Cu anii, băiatul deveni atât de căutat în lumea lor, încât, ori de câte ori aflau că va dansa, erau aduși cei mai de seamă cântăreți pentru sărbătoarea aceasta. Și nu izbuteau cântăreții să treacă înaintea lui, oricât ar fi fost de faimoși, atât de vrăjiți erau privitorii de dansul flăcăului cu trupul desăvârșit, parcă fermecat. Ochii lui nu vedeau, lumina îi era întunecată, dar asta nu părea să-l oprească din minunea dansului său. Maeștrilor de dans le rămânea de neînțeles, puteau doar să-l privească uimiți și atât, socotindu-l purtătorul unei magii  necunoscute. 

Dansatorul înțelegea bucuria părinților lui și a celor de față, nu însă și invidia muzicanților. Rău-voitori, cântăreții, cei care rămâneau adesea în umbră, îi sortiră o pedeapsă nemaivăzută: o mare lacrimă în care îl închiseră. Apoi, știind cât de mult îi place băiatului dansul, încetară să cânte, privindu-l, împreună cu toți cei de față, cum se oprește, cum își rotește capul de jur împrejur, căutând cu ochii lui orbi cântecul ascuns. Mâinile sale tânjeau să realcătuiască, în singura limbă cunoscută lui, cântul plecat din preajma ființei sale, iar gesturile durerosului dans păreau să dezvăluie tuturor lumea raiului său deodată pierdut. După o vreme, istovit de noul dans, chinuitor prin tăcere, se opri și plânse, închis în lacrima străină. Râseră cu toții, văzându-l împietrit, cu cruzimea pe care nu și-o cunoșteau, dar pe care atunci o aflau. Lucrul acesta îi împinse către vin, umplură căni mari, băură cu toții. Freamătul gălăgiei îl trezi pe dansator. Cu mâinile tremurând, în mișcări stranii, pipăind pereții lacrimii în care stătea închis, dansul lui viu dădu dintr-o dată o altă putere luminii cenușii pe care judecătorii o așternuseră asupra lui. Strălucirile de vis nu opriră larma pe care o făceau cu toții, dar pereții închisorii se topiră în lumina văzută pentru întâia oară. 
      Trupul dansatorului se descoperi vederii lui.
      Cu cine te lupți? îl întrebară batjocoritor. 
      Cu nevăzutul vostru, le răspunse. 
      Sfârșind, dansatorul se topi și se scurse, odată cu lacrima închisorii sale, printre lespezile de piatră și picioarele amorțite de băutură ale judecătorilor. Se spune că de atunci părinții lui au dispărut cu desăvârșire, lăsând în urma lor o avere fabuloasă.
                                                                        Târgoviște, 2011 Septembrie
Publicat în revista Climate Literare

06 decembrie 2017

999 - Ulei pe pânză

Aceasta este, pentru nu știu cât timp de acum înainte, 
ultimea mea pictură în ulei.
Uneori, despărțirile sunt necesare.
 50 x 40 cm

05 decembrie 2017

INTERMEZZO (Fragment)

. . .
Plouă. Cerul e atât de cenușiu încât norii cenușii îmi întunecă materia cenușie. Miroase a mucegai, a cărți vechi, a lemn proaspăt tăiat și a fum. Nu mai știu în care an, în ce zi și lună trăiesc. Sunt pe jumătate suspendat din timp. Poate că totul e atât de umed, de jilav, pentru că mi-au secat lacrimile. Altcineva a fost tânăr prin mine, altcineva a locuit în lumina blândă a soarelui, bronzându-se și înotând; cântecul acela nu-l mai cunosc. Nu mă vede cum îl privesc de departe, devenind ceea ce el a uitat că va fi. Lăcrimează doar lucrurile, îmbătrânind. Mă simt atât de slăbit încât nu mai am nici măcar puterea de a plânge. O pasăre mi se zbate în pieptul pecetluit, închisă într-o cușcă cu gratii cenușii, din argintul picăturilor de ploaie.

Oamenii, locuințe biologice încălzite - posibil? - doar de ceva niciodată înțeles pe deplin, numit dragoste. Altfel rămân locuințe reci, ca de piatră, de sticlă și de fier.

Vine întotdeauna o secundă unică, singura clipă în care orice ură trebuie să fie mărturisită, fără importanță cui și în ce fel. Senzația sufletului este aceea de cădere a unor solzi ascuțiți, care chinuiseră trupul o viață. În pielea goală, temător, dezvelit de apărarea iluzorie a platoșei de ură, privește cum în urmă rămâne un gol imens, un câmp sterp, neroditor pentru un veac întreg și ruine bântuite de vântul amar. Până la secunda aceea e nevoie de o continuă fugă, fără oprire, la fel de lungă cât o viață. Repausul mărturisirii egalează în greutate efortul fugii în deșert. E o sufocantă aerisire a cuvintelor, țâșnind din adânc.

Vei pleca, dragă Ana, departe, departe, fugind, sub apăsarea durerii, până vei crede că a trecut și te vei îndrepta fără să vrei către altă durere, obișnuință pe care doar omul știe că trebuie - nu poate altceva - să o învețe. Bucurii mici. Pe urmă, după toate astea, te vei întoarce aici, în casa asta cu ziduri reci, îndreptate către o câmpie lină spre răsărit și o pădure magică spre apus. Masa de lemn curat, prăfuită, neatinsă decât de timp, te va regăsi iar, ca și violoncelul, cu toate coardele rupte; masa parcă a îmbătrânit, prefăcându-se în chihlimbar auriu și mănușile mele sunt demult destrămate. Filele îngălbenite și ostenite ale vieții tale îți vor arăta câte zile au trecut de atunci, de la plecările noastre personale, fiecare către alt capăt al unei lumini. Și totuși, întorcându-te, vei afla că sufletul tău e la fel ca în copilărie, curat ca atunci, doar că înainte nu știai asta. Clipa vieții noastre durează ani lungi, Ana mea, cât ziua unui fluture; nu călătorim de fapt nicăieri altundeva decât către noi înșine, adormind o vreme între cuvinte și scufundându-ne până la urmă în cer.
. . .

04 decembrie 2017

* * *


ore ce curg
în ape cenușii
în tăcerile lunii
ascunse
în căi
nepătrunse
fără viziuni
fără gând
dorm întunecate
formele toate
fără viață de ochi
fermecate
împietrite
așteaptă
în ore ce curg
liniștite
în ape cenușii
neclintite

02 decembrie 2017

VALEA ÎNĂLȚĂRII

E o pasăre mică, cenușie, deosebită de o vrabie mai mare doar prin lipsa de agilitate a celei din urmă. Își are cuibul într-un cavou părăsit din cimitirul bătrân al orașului. La marginea cimitirului, în locuri demult părăsite, acolo unde mormintele se afundă și se confundă cu pământul, printre pâlcuri de mărăcini, de flori sălbatice și ochiuri de apă ivite după ploi, se întinde o vale lină. Oamenii o numesc valea plângerii, fără ca nimeni să știe când și cum a primit numele acesta. Mai totdeauna, pe vale se iscă un vânt ciudat, care urcă de jos în sus, în așa fel încât cel care ajunge pe culmea de sus a văii simte aerul urcând mai repede ori mai încet, mai calm sau mai furios, după anotimp. Vântul pare să adâncească tristețea care te cuprinde dacă ai avut răbdarea să traversezi întreg cimitirul și liniștea lui. Pasărea are mult de zburat peste întinderea largă a cimitirului, până când, străbătând valea, i se pare că e mai aproape de cer. Obosește, apoi se așază pe un ram, răsuflând greu. Dacă treci pe acolo, din întâmplare sau nu, nici n-ai vedea-o, atât e de cenușie și asemănătoare cu peisajul dezolant, trist prin pustietatea lui de viață. Îndeosebi vara, când arșițele pârjolesc întinderea văii, când toate ale pământului par să foșnească de uscăciune, de sete, cântecul păsării se pierde, pentru că nu e decât o șoaptă. Ea, pasărea, nu cântă atunci. Ascultă, printre tufișuri uscate, șuierăturile vântului, care urcă mereu, de jos, din plângeri vechi și uneori e deosebit de aspru. Își amintește de originile ei îndepărtate, când se înrudea cu păsările scumpe și rare, numite de oameni privighetori, mierle sau altfel. Acum, privindu-și trupul care pare sărăcăcios, se închipuie a fi o cenușăreasă din povești, însă e atât de sigură că nu va găsi niciodată stolul de păsări-surori care să-i ofere ajutorul, nici pantofii fermecați și rochia care să o ducă spre prințul din poveste, încât tace. Nu e tristă, poate din pricina trecutului drag ei. Ca și pentru mine, poate că singura ei salvare vine din memorie, din amintiri și nu se plânge niciodată. Zboară singură, niciodată în stol. Nu ar avea cu cine, pentru că toate păsările o ocolesc. Societatea lor născocește o sumedenie de lucruri neadevărate despre ea și asta o face să tacă din nou.
Pare să fie prizoniera unui labirint cu pereți nevăzuți, cu o la fel de nevăzută ieșire, din care singura evadare cu putință e zborul. Nu mai crede demult într-o imaginară ieșire de siguranță, de rezervă. O ieșire de serviciu, cum am putea-o numi noi, oamenii. Și, urmărind-o tăcut, de atât de multă vreme, am simțit că pasărea e o întrupare adevărată, vie, a singurătății. A singurătății aici, a singurătății oriunde.
Mi-e dragă, fără să știu de ce. De câteva ori, seara, am văzut-o în apropierea văii, alături de ciorile puternice, supraviețuitoare înnăscute. O chemau alături de ele și pasărea nu părea să creadă că asta e o chemare adevărată, omenească aș putea spune, dacă nu ar fi vorba doar despre câteva obișnuite păsări. Sau poate, dimpotrivă, despre una singură, deosebită, rară și cenușie, ascunsă în tăcerea ei timidă. Odată, uitat de timp în capătul dinspre vale al cimitirului, am simțit cum pasărea se așază pe umărul meu, ca și cum m-ar fi cunoscut - recunoscut - demult, ca pe un prieten la fel de tăcut ca și ea. Și eu, ca și ea, am un cântec șoptit, cel mai adesea dorit a fi neauzit, pentru că este un cântec al singurătății. Însă tocmai când aceste gânduri nu-mi dădeau pace, pasărea a început să șoptească la urechea mea, să cânte cum nu mai cântase de multă vreme și am înțeles deodată adânca tristețe a unui suflet înveșmântat într-un trup mic, cenușiu. Tristețea ei poate e aceeași cu tristețea mea, deși exprimată în altă formă, dar eu mă socoteam a fi - într-o zonă de orgoliu care cred că aparține educației pe care am primit-o - un om.