LIGHT IS FREE

12 mai 2018

PRIETENUL MEU, JOSEPH (Fragment)

. . .
Păcatul, așa cum îl văd eu, e că Joseph se gândește mai mult la ce nu are și mai puțin la ceea ce are. Are doar un fel de reședință necesară, de nevoie, la ea acasă. Este singura și poate ultima ușă care i-a fost deschisă. Îi pare rău, în adâncul sufletului său, că nu-și poate arăta recunoștința față de Doamna ultimei șanse. Într-un fel romantic și cald, vizibil, ușor de recunoscut. O formă de tandrețe vivaldiană, senină. Eu, Davo, simt asta. Eu însă, pentru el, îi sunt recunoscător ei. De departe, din nord. Mai are în proprietate acum câteva cărți tipărite și vreo treizeci de pânze pictate. Sunt suficiente pentru a șasea lui (mică) expoziție, la care încă mai are puterea – magică? – de a visa. (Azi a aflat că o sală în centrul capitalei lor costă foarte mult, mai mult decât toate pânzele lui la un loc, și asta doar pentru două săptămâni, în care ar putea să nu vină nimeni, să nu vândă nici măcar o pictură. Dezolare amară, din nou, înaintea lăcomiei fără măsură a lumii. Nu, nu are acești bani. Nu cunoaște acest marketing universal, planetar, al acestui început de prim secol al mileniului III.) Pânzele lui nu au rame, nu are bani nici pentru ele. După el, picturile astea ar valora exact cât i-ar trebui ca să plătească statului lor diferența de vechime necesară unei pensii mici. După asta, ar putea pleca. Sau nu. O, da, știe bine că banii nu ajung nimănui, fie sărac, fie bogat, ca totdeauna. Știe că banii pot nu doar să cumpere ceva, ci și să alcătuiască un alt timp, un posibil viitor: mai liber de sclavie, poate chiar drept, oricât de utopic ar părea asta cuiva. Joseph știe că banii pot fi vindecabili doar prin descoperirea unor necesare limite, dar cine caută acum să-și descopere limite personale când e vorba de bani? S-ar simți infectați de virusul auto-suficienței, al limitelor: un dăunător grav, nu-i așa?
Învață-mă, Doamne, să-mi aduc aminte tot ce-mi lipsește, tot ce nu știu, tot ce am uitat, se roagă Joseph, mai ales de când a fost aproape hipnotizat de vederea – doar pe un monitor de computer – a întregii opere a lui Van Gogh. A privi cum se schimbă culorile lumii, cum se luminează și se întunecă; e doar o chemare a ochilor. O lucrare, sau poate strigătul tăcut al luminii. Bietul Josi, nu știe că are tot ceea ce-i trebuie în el însuși; a locuit prea puțin, aproape deloc, din pricini necunoscute, în propria lui viață.
Nu-i cumpără nimeni picturile. „Mâzgălituri”, le spune ea. „Fantezii”, numește tot ea scrierile lui, atunci când se înfurie. Asta îl doare, se gândește că s-ar putea ca ea să aibă dreptate, deși el simte că nu, el știe prețul plătit dinainte, suferința lipsei, apoi îi trece. Știe că ei îi plac mâzgălelile și fanteziile, chiar și cele nedesăvârșite ca ale lui, așa cum îi place frumusețea. (Doar fanteziile – ficțiunile, spunea un scriitor - nu mint niciodată, n-ar avea sens să se mintă pe ele, purtătoarele unui adevăr devenit adevăr doar prin lipsa minciunii.) O simte în sufletul ei, o simt și eu, de la mii de kilometri depărtare. Mă doare să citesc asta: „dacă aș vrea să te uit, ar trebui să-mi uit viața”, scrie el undeva. Recunoștința lui e mărturisită doar mie, fără ca ea, și nici el, să o știe. El însă o trăiește. Joseph este, chiar și tăcut, un mare risipitor.
Și totuși, aproape telepatic, fără a mai socoti textele lui Joseph, care vin în continuare, fără ca eu să le fi cerut, totuși, spun, ei nu mai pot continua împreună. E o legătură de dependență care ar trebui interzisă; și va fi, poate, cine știe când. Prin inegalitate: unul a pierdut totul – Joseph – iar celălalt, Doamna ultimei șanse, parcă se bucură că poate oferi, uneori aproape ostentativ, însă fără voie, o formă de milă care pe el îl doare cumplit. Nu, n-a fost, nu este și nu va fi niciodată ceea ce se cheamă un profitor. Uneori, în încleștări din ce în ce mai dese, mai nervoase – consecință naturală a dependenței, care e un păcat grav, Joseph înțelege posibila, înșelătoarea falsitate a unor promisiuni și ea la fel. Asta e sursa unor cumplite frământări. Trebuie să vadă, orice ar fi, valoarea absolută, ca în matematică, a faptelor. Neîndoielnice, cu siguranță. Toate astea nu s-ar putea încheia decât cu o despărțire, însă momentul este amânat la nesfârșit. Ca și cum ei doi ar trebui să afle, încă o dată, că sunt legați sufletește cu legături mai puternice decât le pot desluși.
. . .

01 mai 2018

PRIETENUL MEU, JOSEPH (Fragment)

. . .
(...până la aceste notițe, încă vii; sunt pedepsit, da, tocmai eu, Davo, cel care a primit de la Joseph știința tainică a veșniciei clipei, când Timpul nu este, când gândul este alb ca un ecran de cinema încă neluminat de proiecție, ca o coală de scris, Joseph, tocmai eu sunt pedepsit să fiu captiv în această buclă, în această secvență rămasă ascunsă, pururi vie înăuntru, deși nu i-am fost martor; un fulger care poate lipsi, pentru un alt spectator, care n-ar fi cu totul orb, însă eu trebuie să văd, iar și iar, mâinile care strâng până la sfârșit gâtul delicat, firav, al unui trup de femeie. Un model perfect pentru orice pictor, nu și pentru acesta de aici și de acum, logodnicul ei, Timpul nu este, trup al femeii Alma, trup de femeie însuflețit de o fecioară, neatinsă, pângărită de sălbaticul pictor, care își pictează fapta cu ochii fulgerând pătimaș. Un alt Othello, dar el e alb, un tip alb, nordic. Cântărindu-l după demonul căruia îi e numai un biet rob, o unealtă, ai putea să-l crezi grec sau, oricum, ceva cu sângele arzându-i în vine, latin, dar el e doar un sacrificat care săvârșește un sacrificiu ritualic, fără să aibă habar de asta. Buzele ei rostesc cu glas frânt, cu răsuflare frântă, numele meu, numele mut, Davo, Davo cel liniștit, cuminte, împăcat și tăcut, care abia acum ar urla, cu toate că știe că e prea târziu, deși nu e niciodată prea târziu, mai cu seamă aici, pe tărâmul acestor uitări, Timpul nu este, secunda asta mi-e mult prea dilatată pentru orice fel de urlet, fie el transferat sau nu, altă știință inițiatică, o veritabilă anestezie, de spiritul acesta straniu pe nume Igor, sufletul acesta pe care Davo l-a primit cu toată inima lui. Secunda se deschide în adâncimi de haos negru, în văgăuni care zădărnicesc orice strigăt, orice suspin, orice șoaptă. Hăuri în care, aici, poți vedea cumplit de clar. Clar până la durere. E secunda care nu lasă să curgă pe mâinile pictorului culorile picturii, nici ale sângelui ei, ci ale întunericului sau poate ale luminii, depinde. Alma, lipsită acum, prin aceste mâini, pentru totdeauna, de oxigenul care purta numele meu. Știu, când timpul este veșnicie, timpul nu este, știu, se află undeva o Lux Aeterna care orbește, orbește, orbește pe oricine nu are puterile ei, chiar pictor fiind, ca Vincent. Însă acest pictor, pictorul ei, sortit ei, ucide la fel de orbește și buzele ei tac încă o dată numele meu. Tac pentru ultima oară și sufletul ei fragil, curat, se topește cu aceeași ușurătate cu care se topește un fulg de zăpadă. Alma, o mână întinsă către un nume, o făptură transfigurată de sacrificiu și doar eu sunt cel singur, cel de-al treilea, cel care știe, suspendat de firul sângeriu al unui fulger, de această clipă vie în mine demult, trezită de vrăjitorul acesta de Igor, poate multă vreme așteptat, căutat. Un biet condamnat la memorie, ca noi toți. Un condamnat frumos, distins, înțelept. Pictorul ei: omul, poate geniul necunoscut, care și-a stins cu propriile lui mâini scânteia sufletului în alt trup, un trup de fecioară. O dramă care se petrece acum, în adevărul faptei, al nesfârșitelor ei gesturi și în secunda mea, în secunda-martor a numelor noastre. Și Alma, izvorând dintr-un portret. O rostogolire a clipei, a acestui timp în Timp, într-un întuneric în care eu pot vedea, în care Alma nu poate dispărea, n-ar avea cum: Alma trăiește.
Respirație închisă.)
. . .

30 aprilie 2018

PRIETENUL MEU, JOSEPH (Fragment)

. . .
(Respirație deschisă.
Acum. Aparența realității îmi alungă terenul de sub picioare și mă prăbușesc, eu sau o parte din mine, sunt două părți, una care nu vrea și alta care trebuie, ultima o târăște pe prima în cădere, într-un păienjeniș rece, din felurite rădăcini jilave, un hățiș înțepător, lipicios, de care, totuși, partea din mine care trebuie nu se teme. Sunt împins, cad. Cortina unui hotar cețos se destramă, partea din mine care trebuie vede lumină în tonuri aproape violente. Sunt acolo, în tărâmul uitării, unde tot și toate trebuie să ajungă și unde tot și toate trebuie să rămână, numai eu sunt încă străin pe tărâmul acesta, care îmi pare un tărâm mort, fără a fi astfel. Doar păstrat, conservat cumva, fără ca nimeni, dar cu adevărat nimeni să poată înțelege de ce. Această parte din mine, poate partea nemuritoare care trebuie - călăuzită de mâna Almei, albă, rece și luminoasă, ca o marmură subterană -, duce, prizonieră, tânguindu-se greu chiar și pe acest straniu tărâm, unde nicio tânguire nu se aude, partea din mine care nu vrea. E una din clipele dilatate peste măsura obișnuită; ritmul ei e odihna, pauza dintre două bătăi ale inimii. Și poate că permisiunea, pașaportul de trecere al hotarului sau inițierea asta, că așa mi se pare a fi, un fel de inițiere, nu știu, e chiar inima mea, prețul  necesar pentru o altfel de moarte, poate mai mică, mai măruntă, cine știe, și la fel de neînsemnată ca o plecare provizorie. Aerul acesta, părând lichid, îmi pătrunde în fibrele necunoscutei mele făpturi. Văd, da, văd și știu că nu sunt fantastice plăsmuiri ale minții, că e un alt fel de percepție a formelor, o altă dimensiune a memoriei. Că este darul Almei, acum, chemând numele meu.
Imagine fixă, străfulgerându-mă în adâncul unei singure clipe. O scenă, la care n-am luat parte, dar care e neuitată, aici nimic nu poate fi uitat, cu toate detaliile ei fatal definitive, înghețate paroxistic, fără ca eu să pot face nimic altceva decât să primesc această clipă. Poate sunt pregătit pentru asta și nu știu, simt un fior aproape final care mă străpunge și eu trebuie să înțeleg acum, să asist, să asist mut la desfășurarea aceasta, a cărei cauză sunt eu însumi, eu și numele meu pe buzele Almei, numele ei pe buzele mele a fost totdeauna tăcut...)

28 aprilie 2018

FĂRĂ ÎNTOARCERE

Acțiunile, gesturile mele - cele care în lumea asta nu costă bani - sunt acțiuni și gesturi deznădăjduite. Acum mă simt a fi zădărnicie pură. Nu mai am bucurii, nici sărbători. Nu mai sunt – presupunând că am fost vreodată – senin, deși poate aici se află cheia unui mister. A fi senin, a-ți păstra cugetul clar, orice s-ar întâmpla? Nu, îmi pare imposibil. Aerul, atmosfera, mediul uman al lumii sunt parcă prea toxice pentru sufletul, mintea, trupul meu. Spațiul și timpul îmi sunt neprielnice, purtătoare de suferință. Energiile lumii îmi sunt ostile. Lupta a fost – încă este – oarbă, îndreptată cu toate armele împotriva mea. De ce? Am dorit întotdeauna să caut, să descopăr, nu să lupt. Crezi că ești pregătit să pleci din viața asta, din existența ta fizică? Nu, desigur. Pentru asta nu ești niciodată suficient de pregătit. De aceea, uneori, e mult mai bine să vină pe neașteptate. Am însă de prea mult timp numai așteptări, aspirații care, astăzi, îmi par imposibile. Mi-au dilatat timpul și viața peste măsură, deși nu am așteptat stând, ci dimpotrivă, acționând întotdeauna, chiar prăbușit, cu toate riscurile. Mai am oare semne de lăsat pe lume, semne adevărate, sincere, puternice care ar putea să facă lumea măcar cu o clipă mai frumoasă? Am senzația unei rătăciri fără sfârșit, care lasă urme și în semnele mele, unde înfrângerea (socială și nu numai) devine foarte ușor de detectat. Senzația unei bucle spațio-temporale din care mai e cu putință doar ultima evadare: evadarea din timp, singura evadare posibilă.
Cred că pe planeta asta frumoasă am făcut tot ceea ce puteam face. Cu tot regretul că aș mai fi  avut încă mult de dăruit oamenilor, poate ceea ce este mai bun și mai frumos în mine, plec din acest timp care va adormi odată cu mine. E un zid rece pe care îl am înainte și pe care l-am simțit totdeauna în calea mea: zidul dur, înalt, de netrecut, al indiferenței. L-am lovit cu capul, cu putere, de multe ori, indiferent la dureri. A rezistat capul, zidul la fel. E totdeauna acolo. De aceea, zidul primește lovituri și mă privește rece și lovind ca un berbec încăpățânat și eu primesc multe lovituri și una din ele va fi cea de pe urmă cea de grație sunt sigur. Zidul e totdeauna puternic și rece.