LIGHT IS FREE

LIGHT IS FREE

23 iunie 2017

TRIUNGHI

   Privesc câteodată spre oamenii din calea mea cu ochii larg deschişi. Cu ochii inimii şi ai trupului, cu ochii simţirii mele un pic ciudate. Spun ciudate pentru că ori de câte ori vorbesc despre ceea ce văd se întâmplă mai totdeauna să îmi fac duşmani. Acolo, în ochii celui care mă ascultă şi pe care şi eu îl ascult, se văd lucruri deosebite. Mă gândesc la triunghiul fiecărui om.
  Triunghiul este o perfectă figură geometrică. Perfectă doar dacă este echilateral, adică are toate laturile egale. Printr-o ciudată simetrie, asta atrage şi egalitatea unghiurilor, apoi în orice poziţie l-ai pune, adică luând oricare latură drept bază, el se încăpăţânează să arate mereu în sus. Spre cer, spre vârful perfect vertical al cerului parcă, asemenea unui pisc de munte. Dar drept şi egal pe ambele creste-laturi de urcat. E frumos.
Mai sunt triunghiuri oarecare, dar şi dreptunghice, sau cele isoscele, toate de fapt tinzând parcă spre a fi echilaterale. Când aşezi un oarecare triunghi pe o bază-latură a lui, dacă este foarte neechilbrat, el se poate răsturna şi rămâne pe latura-bază care îi place lui. Echilibrat în propriul lui fel.
   În fiecare dintre oameni văd un triunghi. Are o latură pe care eu o numesc gând. O altă latură o numesc vorbă. Iar cea de-a treia este fapta. Văd cu tristeţe cum numai una dintre laturi este mai mereu înşelătoare, aceea a vorbelor. Şi celelalte două suferă şi ele din pricina asta. Iar triunghiul este ca vai de treimea lui. Nici nu mai poate avea forma aceea închisă, dar perfectă, pentru că una din laturi nu le mai întâlneşte pe celelalte două în al treilea vârf.
   Ce mai poţi să spui despre gând şi faptă ? Gândul nu poate fi înşelat niciodată în nici un fel (vorbesc despre propriile gânduri), iar faptele sunt întotdeauna văzute. De către cel ce le face, singur, dar şi de toţi ceilalţi. Chiar dacă nu e nimeni de faţă. Faptele ies la iveală cândva, peste o secundă sau peste o mie de ani, asta este pentru mine adevărat şi sigur. Dar poate numai pentru mine şi eu fiind singur mă pot înşela. Sau pot fi înşelat.
   Apoi, pentru o faptă e de ajuns un gând, fapta este singura care nu are nevoie de cuvânt. Doar vorbele pot fi măsluite şi limba care le rosteşte poate avea două vârfuri, de aceea nici una dintre celelalte două laturi nu poate întâlni o latură dublă. Nu ştie pe care.
   Aşa văd eu uneori în oameni, mă întristez şi ei mă evită de parcă aş fi un ciudat. Dar e aşa de simplu, ca geometria triunghiului, cu legile ei minunate. Dacă o vorbă te minte, tu o auzi. Iar cel ce o rosteşte ştie sigur doar el şi numai el singur că minte. Adevărul realităţii lui eu îl pot afla vreodată, sau nu. Dar văd triunghiul lui cum ar vrea să se închidă cu gândul şi fapta, dar nu îi este îngăduit. Iar câteodată simt şi câte o umbră de regret sau dorinţa cea mai arzătoare de a spune adevărul după minciună. Asta ajută la închiderea triunghiului, dar el tot rămâne un pic oval, daca pot spune aşa.
   Şi oamenii ştiu cu toţii această geometrie simplă a sincerităţii. E scrisă de la naştere ca adevăr al oamenilor, asemenea frunzei sau ierbii. Dar de ce majoritatea oamenilor fuge de această natură curată, bună, blândă şi sinceră a omului, eu nu pot înţelege. Poate că este doar o modă trecătoare. Sau poate că trebuie ca minciunile să devină nişte reflexe, nişte obişnuinţe ? Asta mă întristează. Pentru că se vor rări din ce în ce mai mult triunghiurile adevărate, adică închise şi complete în misterioasa şi cosmica lor lege. Dar o lege adevărată de care nimeni nu scapă. Iar eu am întâlnit atât de rar triunghiuri echilaterale. 
   Atât de rar încât nu le mai pot uita.
2008

22 iunie 2017

WIND JOURNEY - Drawing / Desen, A3


STRIGĂT - Text integral

1
Cine ești, Doamne?
Există un singur părinte al sufletului meu și mii de profeți care cred că numai ei știu să mi-l dezvăluie. Există atât de mulți falși dumnezei ce se luptă peste bietele făpturi omenești cu cunoașterile lor, folosindu-le ca pe niște arme nevăzute. Cui îi pot spune eu părinte? Celui de peste tot și toate, de deasupra acestor luptători nevăzuți care fac din oameni creaturi dresate pentru un joc străin, dar cuprinzându-i deopotrivă și pe ei?
Părintele sufletului meu mă așteaptă. Necuprins este pentru mine, dar mă cuprinde. 
M-ai făurit din tine, Doamne: de ce mă dai morții? O, nu, nu poți dori să cunoști asta, dar de aceea ai nevoie de mine. 
Aș putea eu, ar trebui eu să te învăț ce e timpul? Iată-i lucrarea:
Erai numai dragoste: am născocit ura.
Erai numai bine: am inventat răul.
Erai numai frăție: am creeat dezbinarea.
Erai îmbelșugare: am alcătuit lăcomia.
Erai numai libertate: am zămislit pruncii sclaviei.
Erai numai adevăr: am adus microbul minciunii.
Erai o singură frumusețe: am spart-o în mii de cioburi împrăștiate în haos.
Și mai jos de o noapte mai e cu putință căderea?

Nu te lupta cu mine, părinte. 
Ești creatorul care în pace a creat creatori.
De ce lipsești acum prin tăceri? 
S-au luat la bătaie, fără tine, fără glasul tău de pretutindeni.
Vorbești prin liniște - ei ți-au luat și cuvântul.
Ești prezent prin absență - ei locul ți-l vor. 
Războinici ai tăinuitelor coduri, trecători prin legende, de ce?
A fi străin: a nu simți cum se supun creatorilor mici.

Părinte al sufletului meu, ești atât de vizibil că nu te vor mai găsi niciodată. Și totuși, muritor sunt ca toți, prea bine o știu. Dar ce cuvânt și ce limbă dintre atâtea mii poate măcar șopti despre tine?
Cerul își va ridica vălurile, cortinele vor cădea.
Vor vedea. 
Nelimitat vor vedea, fără să poată face nimic altceva decât nimic.
Ai făcut cerurile să se rotească. 
Ei au făcut jocul orb în care creatura să se înmulțească în grădinile tale cerești.
    

16 iunie 2017

ORDINEA LUCRURILOR

Se întâmplă ca întotdeauna, pe neașteptate, îți spun, așa cum ajunge la tine un miros proaspăt de crini atunci când treci pe lângă o florărie întorcându-te de la birou și dintr-o dată te gândești la moarte și la mirosul ei de crini, apoi te întrebi când naiba ai aflat că moartea miroase a crini și continui să mergi înainte pe aceeași stradă, lăsând în urmă florăria dar păstrând în apropierea ta acel miros atât de diafan că nu poate fi decât al morții. Și, mai departe, ajungând acasă, afli de telegrama pe care portăreasa ți-o întinde privindu-te bănuitor, pentru că nu ai mai primit niciodată o telegramă și ar vrea să știe tot ce scrie acolo, în petecul de hârtie împăturit în așa fel încât să nu poată fi citit; așteaptă nerăbdătoare s-o citești și îți privește atent chipul ca să poată citi pe el ceea ce nu poate citi nici așezând telegrama în razele soarelui - nu a văzut decât litere așezate una peste alta într-o încâlcire de nedescifrat și asta a făcut-o și mai curioasă -, dar tu iei telegrama și nu te uiți decât la treptele scării pe care o ai de urcat până la camera unde toate se restrâng la patru pereți în care nu poate încăpea o lume pe care în vremea copilăriei o credeai fără sfârșit. Acolo ai să pui totul în ordine, pantofii și haina de care ți-ai dorit să scapi pentru că a fost o zi caldă și ai purtat-o agățată pe umăr ca pe un sac inutil, te așezi în fotoliu și privești fereastra care îți închide lumina într-un pătrat și iar te gândești la mirosul proaspăt de crini ca și cum s-ar fi lipit de tine când ai trecut pe lângă florărie, apoi telegrama îți comunică scurt că prietenul din provincie, scriitorul care s-a îndepărtat, a evadat  din capitala zgomotelor cu speranța unui loc al liniștii sau neliniștii scrisului, a murit noaptea trecută.

08 iunie 2017

DOINA ÎNTÂI

Peste sfânta Românie
Greu căzută în robie
Pace fă, Doamne, să fie
Pentru-o lungă veșnicie!
Saltimbancii dezbinării
Călăresc spinarea țării
Îmbrăcați în vorbe goale
Și cu ochii la parale.
Arșița cosește viața
Și usucă dimineața
În grădini de rai uitate
Și-n fântânile secate
Când puterea și averea,
Toată marea și cu sarea,
Vorbe mari și fără poate,
Le sunt scopurile toate,
Făr-a pune întrebare,
Uitătura lor, turbare.
Stau români cu chipuri mute
Printre păsări negre, slute,
Se lasă îmbrobodiți
De străinii paraziți
Căutați în altă parte,
Doctori și cu multă carte,
Între altor țări hotare,
Să împartă dezbinare.
Pentru strâmbele lor vicii
Călcă sfinte sacrificii
Care dorm în inimi blânde
Și nicicând nu s-or ascunde.
Fie lupta prea absurdă,
Fără milă, mult prea surdă,
Să se ducă precum vântul
Unde s-a sfârși pământul!
Doamne-al celor fără frică,
Vălul de pe ochi ridică,
Să se vadă ca un Soare
Adevărul cel mai mare,
Nu acela calp în vorbă,
Amară zeamă de ciorbă.
Diamant curat ca cerul,
Deslușește-le misterul,
Din martiri va să răsară
Adevăr în astă țară,
Adevăr curat de glie
Peste sfânta Românie!
Și pe regii dezbinării
Du-i în geana larg-a zării,
Într-un făr-de capăt loc
Să joace străinul joc
Între ei până la moarte,
Sfintei Românii departe!

07 iunie 2017

FLORIILE AMARE

   Pas une fleur
                                                   Et pas de pleurs
                                          Au moment de l’adieu.
                          (Gilbert Becaud - Et maintenant)

                 Acesta nu e un strigăt, ci doar o tăcere


     Ori de câte ori primesc ceva nemeritat urmează o vreme de cădere, de evadare din lume prin somn. Capul stă să îmi explodeze, lipsit însă de această banală eliberare fizică. Vise din ce în ce mai stranii mă cheamă în văgăunele întunecate ale altor tărâmuri, încărcate de simboluri care îmi aduc aminte de moarte, dar nu mă lasă încă să locuiesc în lumea consecințelor acestei vieți care e moartea. O, da, știu că aici nu am putut cânta ca un muzicant adevărat sau ca un altfel de artist, asta din pricina celor multe și nemeritate care mi-au corodat ca un acid viața, care acum mi se pare a fi imposibil de încheiat. E mult mai greu să mori decât să trăiești. Cei care compară viața cu un drum știu probabil că uneori drumurile se înfundă. Că nu mai există nicio poartă pe care s-o deschizi, nicio fereastră pe care să privești în pașii serilor viața fericită a celor ce au un cămin. Nicio fântână, niciun pod. Toate astea le-am imaginat de multe ori în mine, dar peisajul de afară mi-a restituit perfectul lor contrariu. O, da, sunt sigur: mai totdeauna primești altceva decât ai dăruit. O pată de rugină pe fierul greu al plugului cu care ai crezut că ari și semeni pe  câmpul dragostei. Nici nu poți face nimic altceva, dacă stai să te gândești bine. Această înviorare e poate ultima. La fel de banală ca a unei cești de cafea bună: trece prin iluzii la fel de ușor. Singura care rămâne mereu este durerea de serviciu, totdeauna la post. Ca moartea. Știu, din anii acestei singurătăți, că somnolența ce mă cuprinde lasă loc la trezire lacrimilor. Izvor de străluciri mirifice dacă e soare, sau, dimpotrivă, de cețuri întunecate în nopțile reci de iarnă. Atunci simt că undeva, sus, se hotărăște ceva pentru mine, iar eu trebuie doar să ascult. Firicelul plăpând al vieții îmi e mult prea întins și aproape de a se rupe. Visele sunt arcușul viorii ce sunt. Primăvara poate fi a renașterii; de regulă, e adevărat pentru plante. Poate e doar o chestiune de climă, de temperaturi și lumină, de rotire a planetei pe drumul ei prin cer. Câteodată, pentru un singur om, un cuvânt, unul singur, încărcat de lipicioasa smoală topită a infernului, poate ucide și înmormânta orice sămânță, prin simpla lui rostire. Infernul unei despărțiri esențiale trebuie îndurat doar la vârsta potrivită lui, altfel este doar o altă banală nuntire cu moartea. Florile umbrei se aștern ca niște stafii dincolo de puterile mele și durerile devin îngrozitoare pentru că nu sunt din lumea asta. Dacă e sărbătoare, ceva îmi spune că trebuie să rămână totdeauna de veghe un om îndurerat, în această lume a infinitelor fericiri și renașteri. Poate asta a fost hotărât acolo, sus, printre lacrimi și nori. Durerile se tac, căutându-și prin mine serviciul, în imposibilitatea unei explozii. Pot striga în neant de mii de ori, nu sunt auzit, cum nu poate fi auzit cel singur ca Robinson pe insula lumii. Am învățat să nu aștept nimic, să nu chem nimic, să nu sper nimic, poate chiar să nu mă tem de nimic, deși port câteodată mantaua unei temeri care mă face nevăzut pentru oameni. Asta nu mă împiedică să văd pe multe fețe grimase de dispreț la vederea mea. Meritate sau nu. Floriile sunt amare anul acesta. Simt durerea fiecărei frunze de salcie rupte în numele unei iluzii fără nici o înțelegere a patimilor frunzei. Forma vegetală a omului nu mai există, se naște din ce în ce mai iute cea sintetică. Este numai încă o durere și atât; să trăiești acest sentiment tăcut și plin de miresme al primăverii însângerate de verdele ei. Acolo sus, prin valurile de vise, mă vor face poate unul din cei mai mari poeți ai morții. Nici eu nu știu când și cum m-am alcătuit din atâtea sensibilități, egale cu tot atâtea prilejuri de durere. Cea de a doua mare certitudine a vieții nu lasă nici o portiță de scăpare; nici o lovitură nu este lipsită de grație pentru ea. Unii îi spun necruțătoare, alții izbăvire, alții somnul de veci. Este numai singurul act sigur și singur, însoțit nici măcar de o singură ființă, cum e nașterea. Singurătatea în fața stăpânului neclintit, etern, atotputernic, întristează la fel de mult pe cât de obicei înspăimântă. Emoția de pe urmă, la maxima ei intensitate, se aseamănă într-adevăr mult cu frica. Curajul, provocarea cea mai grea a vieții este clipa când stai față în față cu propria ta moarte, singura și cea mai de netăgăduit operă a vieții tale. Clipa aceasta te așază alături de nesfârșire, arătându-te la fel de insignifiant ca nimic. Trebuie să te recunoști învins, dar și eliberat de obsesii, de ambiții, de măști, de reguli și de porunci. De costumele comèdiei vieții. Purtând doar haina lacrimilor tale, stăpânul (sau stăpâna, odată ce e de gen feminin în mai toate limbile) te stră-vede doar în lumina sentimentelor ce te-au îmbrăcat, în sticla fără nici o deformare a oglinzii lui. De fapt, nu te vede, ci te vezi. Lipsit de o minimă instrucție asupra morții, singura care te stăpânește e spaima de ea, zadarnica fugă de ea, pe care o vezi peste tot, oriunde, în cele mai fericite clipe, ascunsă și în același timp la vedere ochiului adânc. Ce îți poate face? Nu vine să te ia, cum se spune, ci doar ți se dăruie, mireasă unică a tuturor, operă clădită incontestabil numai de tine. Sunt unele vânturi ce aduc aminte de zefirii paradisului, dar poartă mirosul tainic al drogului vieții, amestecat cu acela al morții, la fel ca tufele ce înconjoară mormintele în cimitire. Sunt unele nopți ce ar trebui luminate numai de stele. Cine se mai gândește că fiecare respirație nu e altceva decât un pas către sinucidere? Sunt răsărituri care îți oferă speranța unei speranțe ce se destramă la fiecare apus. Sunt zei străini ce îți umblă prin sânge, certându-se prin tine unul cu altul, fără ca tu să le fi cerut vreodată asta. Rămâi martor mut al furtunilor stârnite între ei de un singur cuvânt de despărțire. Cum să rezist în fața oricărei rezistențe? Indiferența este doar o formă de surzenie a sufletului, mai dureroasă chiar decât viața deformată pe care o poartă în sine ura. Sunt înfrângeri care te definesc mai bine ca orice victorie. Am căpătat de atunci deprinderea de a plânge seara, înainte de călătoria prin scăparea de lume; nu știu cum se face că plânsul de seară are mai totdeauna o lacrimă amară. De altfel, asta nu e ceva nou, se întâmplă și în unele dimineți în care încă trebuie să asculți de poruncile oarbe. Am rămas călătorul prin viitorul celor vechi și prin trecutul celor viitoare. Să las un semn? Am trăit patimile, pe crucea frunzelor de salcie și a peștelui, fiind în serviciul de veghere al durerii. Nu mi-a fost dat să găsesc un cimitir. O sinucidere este doar o cale de a-i lipsi de tine pe ceilalți. Dacă ei mă văd, eu exist. Asta nu înseamnă că trăiesc, îndurându-le indiferența, capetele de atâtea ori vârâte în nisipul deșertului nepăsării. Dacă sunt singur, la fel de singur ca singurul act sigur și singur, acela al morții? Da, sunt, așa cum e oricine. E poate singura asemănare a mea cu un om.  Aici, în acest capăt de cale, nu mai e nevoie de niciun curaj. Ura și indiferențele sunt ale nimănui. Acum îmi doresc a nu lăsa decât semnul lipsei oricărui semn. Poate că e mai bine să fii ocolit pentru ceea ce ești cu adevărat decât căutat pentru ceea ce nu ești. O eliberare de negru și o îndepărtare de frig. Primăvara cu cele mai îndurerate Florii, soroc de intrare într-un Ierusalim personal. Primăvara, această primăvară, un cântec tăcut și sălbatic.
2013

05 iunie 2017

SONET 5


Într-o obligatorie carte de chipuri fără față,
Pe care zâmbete-mpietrite viețile le-au șters,
Ascund în umbră chipu-mi, nu însă și în vers
Și nici într-o culoare ce-a prins pe pânza-mi viață.
Trec prin schimbări de zodii așa cum trec prin val
Fără fior de teamă nici îndoieli amare.
De ce-aș putea eu omul cel care crede-n soare
Să îmi disper corabia ce pare fără mal?
Aceste cărți sunt false; rămân fără de țel,
Însemne călătoare printr-un eter fantomă,
Departe de natura care le-a dat o formă,
De-aceea toate fețe rămâne-vor la fel.
Când chipurile toate obligatorii sunt
Arată lumii numai ce făuri pe pământ.


01 iunie 2017

RENDEZ VOUS LA „RENDEZ VOUS”, Ceainaria din Cal. Floreasca 102

   Am deosebita plăcere de a contribui cu câteva pânze la decorul delicat de la „RENDEZ VOUS” Ceainărie & Cafenea din Cal. Floreasca 102 (orar 09 - 00), prin intermediul Asociației Culturale ADSUM, prieteni de nădejde, ca întotdeauna, cărora le mulțumesc din inimă pentru ajutor.
http://www.ceainarie.ro












29 mai 2017

CELUI CE SCRIE

Vei străluci degeaba în cocina de porci
Şi, orice-ai face, lumea tu nu poţi s-o întorci.
Iar peste-a lor statistici tu de vei răsări,
Te-or nivela curând, la fel cu toţi să fii.

Că ei de fapt nu văd că tu le eşti asemeni
Şi-n timpul tău de azi încerci ceva să semeni,
E timpul tău mai altfel decât este al lor,
Iar focul tău mai arde, de roade ţi-este dor,

Ai daru-acela sacru de-a pune în cuvinte
O veche cutezanţă de a privi-nainte.
Ei vor citi şi socoti şi înţelege
Că fibra ta adâncă de ei o să te lege.

Tu, peste ani, acolo, de mult nu vei mai fi
Şi poate-atunci, prin tine, pe ei s-or preţui,
Ştiind că n-ai avut pe lume altă vină
Decât de-a le fi lor o scumpă rădăcină.

Şi lacrima te doare, în ochii unde-o ţii,
Că astăzi şi aici tu numai una ştii:
Vei străluci degeaba în cocina de porci
Şi, orice-ai face, lumea tu nu poţi s-o întorci.
2004

17 mai 2017

PLOAIA DIN MAI - Din vol. „Anul tăcerii și alte povestiri”, ed. Bibliotheca, 2016

       Atunci, în anumite zile de mai, pe care le chema cineva nevăzut într-un fel neştiut, cerul se întuneca de norii unor viitoare ploi năvalnice şi parfumate. Înainte de asta, părea că lumina se duce spre culcare, dar florile o aşteptau să renască de pe strunele unei viori singuratice. Alteori era doar o chitară, muzica unui film cu toate imaginile uitate, ajunsă până la cel dăruit cu ascultarea ei. Se închisese de curând un cinematograf imaginat cu mult înainte de altcineva, nu mai avea nimeni nevoie de el. 
   Pământul îşi căuta ploaia şi chema în ajutor toate puterile cerurilor. În lume, peste flori, frunze şi zgomote, cântul aşterne liniştea asupra gălăgiei, liniştea de dinaintea visului. Pe urmă ploaia începe să cadă aşa cum cad degetele măiastre pe o tobă africană, tocmai când pleoapele luminii stau să se închidă. Doar florile parcă o cheamă atunci înapoi. Omul slab, negru, bătând în toba magică, tânjeşte fără odihnă după frunzele şi petalele pădurilor limpezite de apele ploii de mai. Sigur cum alt om pe lume nu mai poate fi, reuşește întotdeauna să aducă înapoi imaginile uitate ale filmului, pentru cei dăruiţi cu puterea de a privi, chiar dacă cinematograful rămăsese închis. Cred că asta e puterea cântului şi a degetelor lui. În nicio altă lume şi în nicio altă vreme nu au fost mai bogate şi mai înmiresmate ploile de mai.